Georgiana Văsuian despre motivația de a deveni psihoterapeut și puterea terapiei prin regresie
Georgiana Văsuian a descoperit drumul către psihoterapie printr-o nevoie personală de schimbare, care s-a transformat într-o misiune de a sprijini și alți oameni să își regăsească echilibrul interior. În acest interviu, ea vorbește deschis despre provocările pe care le întâmpină clienții în dezvoltarea personală, despre cum terapia prin regresie ajunge direct la cauzele blocajelor emoționale și despre importanța compasiunii, prezenței și a spațiului sigur în procesul de vindecare. O conversație despre vocație, învățare continuă și puterea de a te reconecta cu tine însuți.
Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?
Georgiana Văsuian: Inițial nu aveam nicio legătură cu acest domeniu, dar ceva din mine mă tot ghida către partea asta. Cred că a fost nevoia de schimbare în primul rând cu mine însămi, apoi după un timp, mi-am dat seama că pot face asta și cu cei din jurul meu, pentru că de multe ori când stăteam de vorbă cu cineva, într-un mod sau altul ajungeam să facem terapie. În primă fază am luat-o ca pe o provocare în procesul meu personal dar încet, încet, am realizat că pot face mai mult decât atât și îmi place cine sunt în calitate de terapeut. Mie oamenii mi-au plăcut mereu, pentru că fiecare spune o poveste, iar mie îmi plac poveștile și provocările.
R.P.: Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?
G.V.: Consider că cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sunt blocajele mentale și emoționale. Când te simți blocată pe toate planurile, pare că nimic nu merge și nu funcționează. Și când ne simțim așa, nu ne putem accesa nici resursele interioare. Observ în cabinetul meu cât de dificil este pentru mulți clienți să se conecteze cu propriul lor corp și cu emoțiile lor. Și întreb: cum îți simți corpul? Și răspunsul vine: nu simt nimic. Și aici intervine ceea ce fac eu și anume Terapia prin Regresie. Din acest motiv îmi și place pentru că se merge direct la cauza problemei la primul moment când a apărut blocajul și este foarte profund procesul în sine. Și acest lucru aduce foarte multă claritate, mai ales când are loc și catharsisul. Pur și simplu este eliberator și ai acel AHA, în sfârșit înțeleg de unde mi se trage problema și dinamica se schimbă în atitudinea omului…
R.P.: Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?
G.V.: În timpul procesului terapeutic am mereu grijă să mă observ, ce se trezește în mine și este important să fiu în contact cu mine însămi ca să pot însoți clientul. În primul rând eu sunt un observator care ghidează procesul terapeutic, sunt împreună cu clientul în procesul său. În momentul în care clientul vorbește despre ceva care poate mă atinge și pe mine, îmi dau voie să fiu cât se poate de sinceră și să-i împartășesc cum mă face pe mine să mă simt ceva din povestea sa sau uneori este nevoie să reglăm anumite aspecte, astfel încât ședința să decurgă cât mai bine. În mod sigur clienții îmi oglindesc și mie diverse lucruri la care poate mai am și eu de lucru și ăsta e modul în care învăț mereu și evoluez.
R.P.: Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?
G.V.: Având în vedere că o ședință de terapie prin regresie durează între 3 și 4 ore, este necesar să fiu foarte prezentă în timpul sesiunii. Pentru mine, cel mai important lucru este să creez un spațiu sigur și lipsit de judecată, în care clientul poate accesa amintiri si emoții profunde. Fără acest cadru, nicio tehnică nu funcționează cu adevărat. Am o structură de lucru dar în același timp mă las ghidată de intuiție și de ce aduce clientul în sesiune, lucrez cu materialul clientului. Asta face ca fiecare regresie să fie unică și potrivită exact nevoii lui. Abordarea esențială în munca mea este să am compasiune și blândețe față de cel din fața mea. Atunci se produce cu adevărat și vindecarea, când ne simțim văzuți, auziți și înțeleși cu adevărat.
R.P.: Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?
G.V.: De principiu nu mă atașez și nu mă încarc cu emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții pentru că nu e vorba despre mine. Dar atunci când se întamplă acest lucru, am câteva variante. Uneori mai fac câte o ședință de terapie când este nevoie și săptămânal fac mișcare, sunt practicant de arte marțiale Ki-Aikido care mă ajută foarte mult inclusiv în practica din cabinet. Am învățat să-mi coordonez mintea și corpul și să fiu mai relaxată. Într-un corp tensionat nici ki-ul/energia nu curge. Mai ies în oraș cu prietenii și mă mai joc cu pisica mea. Râsul iarăși mă ajută foarte mult, îmi place să râd mult.
R.P.: Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?
G.V.: Am încetat să mai dau sfaturi și, de-a lungul timpului, am văzut și auzit multe. Poți urma cursuri, facultăți câte vrei, dar toate astea nu vor dezvolta și terapeutul intern, pentru că asta este esența cu adevărat. Vei fi doxă dar doar la nivel teoretic, nu și emoțional. Asta ni se spunea mereu în formare, să ne dezvoltăm terapeutul intern. Este capacitatea de a ne trata atât pe noi înșine, cât și pe cei din afară cu compasiune, răbdare, înțelegere. Ce pot spune totuși, este că, în cazul în care cineva vrea să urmeze această cale, nu este deloc ușoară, te pune față în față cu niște provocări uriașe și este foarte mult de muncă cu propria ta persoană. Dacă eu ca terapeut nu mi-am lucrat propriile probleme, nu știu cum aș putea să-i ajut pe ceilalți. Eu aș întreba aici: ce anume te face să-ți dorești să urmezi această cale? Ce trezește în tine?
R.P.: Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?
G.V.: Zâmbesc la această întrebare ☺ Am observat la mine un fenomen. De fiecare dată când am mers la cineva în urma unei recomandări, nu a fost potrivit pentru mine. Chiar îmi vine în minte un exemplu clar. Eram cu terapeutul meu de ceva timp și cineva mi-a sugerat să-mi schimb terapeutul și am zis să încerc ceva nou. Ei bine, din prima ședință mi-am dat seama că nu era ce aveam eu nevoie. Lecția mea a fost, să nu mă mai iau după nimeni, ci să caut eu ce am nevoie, fie că este un curs, terapeut etc. pentru că va fi pe energia mea și prin rezonanță voi alege ce e potrivit pentru mine, așa că asta ar fi recomandarea mea. Poate la unele persoane funcționează acest lucru, la mine se pare că nu. Acum pe piață sunt foarte multe cursuri și seminarii de unde lumea are de unde să aleagă. Important e să testeze până găsesc ce li se potrivește.
R.P.: Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?
G.V.: Din punctul meu de vedere am observat că nu e ok nici când avem prea multe specializări în domenii diferite. Cu cât te împrăștii mai mult, în prea multe direcții, cu atât nu vei stăpâni niciuna cu adevărat. Am testat asta pe pielea mea. Cel mai simplu e să alegi o direcție și s-o faci cât de bine poți. Și la un moment dat este nevoie să ieșim și din Eul de școlar care mereu are impresia că mai are nevoie de un curs în plus. Dar să răspund totuși la întrebare, în prezent sunt în formare la Pshihodramă și mai fac o formare în Belgia pe Inner Child Integration Therapy. Psihodrama m-a atras în primul rând că se face la nivel de grup și mă ajută foarte mult să-mi dezvolt creativitatea și spontaneitatea. Și mai fac un mini curs de dezvoltare personală prin tehnici de teatru. Asta e pentru diversitate.
R.P.: Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?
G.V.: Sigur că da. Când am intrat în rândul terapiei îmi ziceam că vreau să ajut oamenii, dar adevărul este că nu ajut pe nimeni. De la clienții mei învăț cel mai mult și mă bucur că e așa. Întodeauna creștem și evoluăm. În primul rând am realizat că nu sunt un vindecător, nici pe departe, nu am astfel de puteri. Clienții găsesc singuri răspunsurile în interiorul lor și ajung la propriul lor adevăr. Eu sunt doar un ghid pentru ei într-o perioadă de timp care îi însoțește în procesul lor personal. Pot să-i conțin și să le ofer spațiul de care au nevoie pentru a-și găsi răspunsurile. Uneori când sunt în proces cu o clientă, după un timp singură trage niște niște concluzii la care ajunge în urma întrebărilor pe care eu i le pun și pentru mine este suficient, știu că mi-am făcut treaba.
R.P.: Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?
G.V.: Cea mai mare recompensă pe care o primesc este atunci când clientul intră în cabinet și starea lui emoțională nu este cea mai bună dar la finalul ședinței este total schimbat. Ideea e să iasă mai bine decât atunci când a venit. Atunci știu că s-a procesat, vindecat și integrat povestea cu care a venit.
R.P.: Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?
G.V.: Eu nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Dacă cineva este sceptic este pentru că, fie nu are încredere în metodă sau în terapeut. Rezistențe avem mulți dintre noi mai ales într-un cadru terapeutic pentru că e nevoie să se vulnerabilizeze și nu e ușor. De aceea este importantă relația de încredere dintre terapeut și client. Este nevoie să se creeze relația ca să putem lucra împreună. La începutul ședinței are loc un interviu pentru a vedea problema cu care a venit, care sunt încărcăturile emoționale sau mentale, vorbim despre ce presupune o ședință de regresie și stabilim dacă i se potrivește această abordare sau nu. Sunt clienți care mă întreabă: nu cumva mi-am imaginat toată povestea? Și le spun așa: dacă chiar ți-ai imaginat o poveste de 3 ore, de ce nu ți-ai imaginat că stăteai pe o plajă cu un cocktail în mână sau că făceai ceva plăcut și în loc de asta, ți-ai imaginat cum ai murit împușcat pe front, de exemplu, sau ai rămas fără parinți? Dacă mintea poate crea scenarii, emoțiile nu pot face asta. Este imposibil să simulezi atâtea ore emoțiile pe care le trăiești în corp și cum simți că îți pierzi libertatea sau treci printr-un abuz, dar și resursele pe care le recuperezi după ce este procesată trauma. Renunțarea la control face ca cel din fața mea să-și dea voie să trăiască un doliu poate pe care poate până atunci nu a putut.
R.P.: Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?
G.V.: De terapie mereu va fi nevoie și de terapeuți. Din fericire, lumea a început să fie din ce în ce mai deschisă pe zona asta și să apeleze tot mai des. În perioada pandemiei foarte multă lume s-a apucat de terapie pentru că li se trezise foarte multe traume și frici pe care nu le puteau gestiona. Deși societatea se schimbă, ceea ce trăiesc oamenii, uneori poate fi copleșitor de-a dreptul. Și când sistemul nostru nervos nu se mai poate autoregla, apelăm la diverse metode care să ne ajute. Eu personal prefer întodeauna terapia, am crescut și evoluat foarte mult de când am început să fac asta și mi-a adus multe beneficii.
