Când muzica dă glas copiilor invizibili

Există povești care nu cer doar să fie citite, ci și auzite. Trăite. Simțite. Invizibilii, musicalul inspirat de cartea Ioanei Pârvulescu, este una dintre ele – o poveste despre copii care nu se simt văzuți, despre frică și curaj, despre imaginație ca formă de supraviețuire emoțională într-o lume grăbită și tot mai digitală.

Pentru Cornel Ilie, întâlnirea cu Laura, fetița care nu știe să citească, dar vede lumi întregi, a devenit mai mult decât un proiect artistic: a fost un exercițiu de empatie, responsabilitate și sinceritate față de copilul din noi și față de copiii de astăzi. În acest dialog, vorbim despre cum muzica poate deveni punte către lectură, despre singurătatea copiilor care nu îndrăznesc să-și facă vocea auzită, despre frica asumată ca formă de curaj și despre rolul profund al artei într-o societate în care prea mulți oameni ajung, fără să-și dea seama, invizibili.

Un interviu despre muzică, dar mai ales despre ce rămâne atunci când luminile scenei se sting: emoția, întrebările și dorința de a fi văzut, ascultat și înțeles.

Cum a început întâlnirea ta cu povestea Laurei și ce te-a convins că „Invizibilii” trebuie spus prin muzică?

Cornel Ilie: Ironia este că a început cu un telefon:) Deși una dintre dimensiunile poveștii pe care noi o spunem este să lăsăm mai des telefonul jos și să ridicăm o carte și să o deschidem, Andrei Boncea, producătorul musicalului, m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să scriu muzica inspirat de o carte românească. Am zis da, mai ales când am auzit și despre ce carte este vorba, fără să întreb alte detalii. Așa că am făcut același lucru pe care îl face Laura în poveste: am intrat și eu în cartea Invizibilii să mă întâlnesc cu ea, să o cunosc și să îi găsesc muzica.

Ce te-a emoționat cel mai mult în universul acestei fetițe care nu știe să citească, dar vede lumi întregi?

C.I.: Cred că ideea că se simte singură și neînțeleasă. Până să îl întâlnească pe Bibliotecarul Bibliotecarilor, Laura ne spune că nici acasă și nici la școală nu este înțeleasă sau ascultată. Bibliotecarul, personaj fictiv, este primul care o ajută și o împinge să își găsească curajul. Ioana Pârvulescu a plasat foarte bine în carte unele subtilități despre cum unii părinți încearcă să nu îsi asume prea mult din ce învață copiii și dau vina pe profesori, cum au tendința de a-i compara mereu cu alți copii, idei care nu cred că ajută în educarea și educația copiilor. Și asta m-a făcut să îmi doresc ca vocea Laurei să fie auzită, să spună ce simte fără să îi judece pe ceilalți, fără să îi certe și fără să se plângă. Doar să își găsească vocea pentru a fi ascultată.

Ai declarat că fiecare cântec este o „fereastră către inima personajelor”. Care a fost cel mai dificil cântec de scris și de ce?

C.I.: Cel mai greu ca emoție, dar pe care l-am scris foarte repede ca versuri, este un cântec despre un moment care nu este în cartea originală. „Un vis interzis” este cântecul prin care Laura îsi găsește puterea, fragilă în primele versuri, dar hotărâtă la final, și aprinde lumina pentru toți copiii care se simt neglijați de multe ori de părinții lor și astfel ajung să stea prea mult timp pe telefoane și tablete. L-am scris în doar câteva minute și simțeam că va fi un moment extrem de puternic, pentru că în timp ce o făceam îmi spuneam și mie versurile acelea, cu lacrimi în ochi, dându-mi seama că, uneori, și eu fac aceeași greșeală cu copiii mei. Involuntar, ca mulți alții. Dar asta nu trebuie să fie o scuză pentru noi, părinții.

Cum diferă procesul de compoziție pentru un musical față de cel pentru VUNK, unde cântecul trăiește independent de o poveste?

C.I.: Îmi place să spun povești prin cântece și asta am făcut mereu în VUNK. Dar la musical este cu totul diferit, pentru că este și un proces psihologic prin care trebuie să fii atent la toate personajele, să le înțelegi, să scrii ce crezi că e în sufletul și mintea lor. La VUNK cânt despre ce simt eu. În musical, scrii și cânți în numele personajelor. Trebuie să fii atent la ele, să le înțelegi, să le iubești și să scrii în cântece tot ce nu scrie în replicile și acțiunile lor, să le descoperi o altă dimensiune, ca să ajute publicul să cunoască și mai bine personajele.

„Invizibilii” vorbește despre curaj, frică, imaginație și prietenie. Care dintre aceste teme te reprezintă cel mai mult astăzi?

C.I.: Toate m-au reprezentat mereu și încă nu s-au diminuat. Chiar și frica. Dar este o frică de a nu te pierde de tine însuți, de a nu te îndepărta de sufletul tău, cel care este darul tău pentru alții pe lumea asta. Pe lângă atributele de mai sus aș mai adăuga și „luptător”, pentru că și Laura este la fel. Și tot ea spune replica mea preferată din carte: „este pentru prima dată când am curaj să-mi fie frică”.

Trăim într-o lume în care copiii sunt tot mai atrași de universul digital. Cum ai tradus această realitate în muzica spectacolului, fără a pierde poezia poveștilor?

C.I.: Împreună cu Claudia Ciobanu, regizoarea musicalului, am inventat un personaj, Scrolina. Este cea care încearcă sa o facă pe Laura sa stea mai mult timp pe telefon, pe Tărâmul Timpului Pierdut și să nu mai citească. Am pus în personajul Scrolinei toate mesajele pe care vrem să le transmitem despre cum simțim noi că ar trebui folosită tehnologia de către copii, prin contra-exemplu, dar și printr-un monolog al ei care ar trebui să vorbească în numele tuturor influencerilor care nu își dau seama de responsabilitatea pe care o au față de cei tineri, atunci când postează ceva în online.

Ce crezi că îi face pe oameni „invizibili” în viața reală și cum poate arta să îi readucă în lumină?

C.I.: Arta îți dă curaj, putere, speranță. Arta, cultura, te fac să nu te mai simți singur, te ajută să te simți înțeles și acceptat așa cum ești, chiar și într-o mulțime de străini. Singurătatea oamenilor, izolarea lor, cu voia sau fără voia lor, cred că este cea mai mare problemă a omenirii din ultimii ani. Oamenii nu mai au răbdare să se asculte, să se ajute și astfel sunt și mulți care renunță să se exprime, să își deschidă sufletul. Problema este că platformele sociale au încurajat oamenii să spună doar ce gândesc, nu și ce simt. Iar cei mai mulți care simt nevoia să se exprime în spatele unui avatar nu gândesc de două ori înainte de scrie ceva și doar împrăștie cuvinte, fără să fie conștienți de puterea acestora. Și atunci se ajunge la ură, la judecată, la extremism.

Este „Invizibilii” un spectacol pentru copii, pentru adulți sau pentru copilul din fiecare adult?

C.I.: În primul rând cred că este un spectacol pentru familii. Cartea este mai mult una pentru copii, însă noi am încercat să creăm un spectacol în care să se regăsească și adolescenții, și adulții. Am plasat teme și întrebări cu care pleci acasă pentru toate vârstele.

Ce ai vrea să simtă un copil care iese pentru prima dată din Sala Palatului după acest musical? Dar un adult?

C.I.: Să aibă curaj, să fie curios și să fie atras în a citi cărți. Noi vindem cărțile din spectacol în lobby și la toate spectacolele, la sfârșitul lor, acestea sunt cele mai vândute articole de la standul nostru. Deci, sigur are efect ce facem, doar avem nevoie să ajungem la cât mai mulți copii cu povestea pe care o spunem.

Crezi că muzica poate fi o punte reală către lectură și imaginație pentru copiii care se simt, la rândul lor, „invizibili”?

C.I.: Muzica și lectura împreună mi se pare că sunt cea mai puternică formă de terapie pentru oricine. Ușile care se deschid în sufletele oamenilor și ale imaginației lor atunci când citesc sau ascultă muzică sunt infinite și aprind în oameni lumini care nu fac umbre.

Cum a fost să vezi personajele și emoțiile tale muzicale prinse de o distribuție atât de amplă și diversă?

C.I.: Să scriu muzica pentru musical este un vis foarte vechi. Mi l-am împlinit cu acest spectacol, am plâns de bucurie la premieră, iar procesul de scriere și punere în scenă reprezintă una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea.

Există un moment din spectacol care te emoționează de fiecare dată, chiar dacă îl știi pe de rost?

C.I.: Da, este Un vis interzis, cel despre care spuneam și în primele întrebări din interviu. Și nu mă emoționează doar pe mine, ci pe toți din spectacol. La repetiții se face liniște deplină când începe acest moment, iar în culise cu toții avem lacrimi în ochi. Este momentul culminant al spectacolului. Teodora Boboc și Miruna Ungureanu, cele două fetițe care o joacă, pe rând, pe Laura, sunt două artiste extraordinare, care cântă, joacă și dansează impecabil. Ce mi se pare extraordinar este că încă le simt că le este teamă de acest cântec și moment din spectacol, pentru că și ele îi înțeleg emoția și importanța mesajului, iar aceasta teamă ajută la transmiterea și mai intensă a emoției.

Ce a schimbat acest proiect în felul în care vezi responsabilitatea unui artist față de publicul tânăr?

C.I.: Sunt un om atent la ce spun și ce fac, mai ales că știu că am o responsabilitate ca artist, nu doar privilegii. Însă, am fost surprins de ce nuanțe subtile ajung la copii, fără ca noi să ne dăm seama de asta. Mi-a rămas în minte ce a zis Teodora că îi place cel mai mult la repetițiile spectacolului: nu se ceartă nimeni niciodată.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj Laurei – și tuturor copiilor care se simt „în urmă” sau diferiți – care ar fi acela?

C.I.: Este un vers dintr-un cântec „lumea-i mai frumoasă dacă tu ești în ea”. Este un mesaj pe care mi-aș dori să îl simtă fiecare copil în preajma familiei sau la școală. Și să aibă răbdare, să nu concureze cu nimeni, în nevoia de a atrage atenția sau de a nu se simți exclus sau lăsat în urmă.

De ce crezi că „Invizibilii” este un spectacol necesar acum, mai mult ca oricând?

C.I.: Pentru că apropie copiii de carte, pentru că vorbește despre prietenie și puterea pe care ne-o dau ceilalți dacă au încredere în noi. Și ce cred că facem noi foarte bine cu acest spectacol este că nu spunem „telefonul nu e bun”, fără să punem ceva în loc. Căci asta cred că lipsește în mesajul societății pentru cei tineri, le spune ce nu e bine, fără să le dea alternative. Dacă copiilor li s-ar propune mai clar și mai creativ alte activități, acasă, la școală etc., copiii sigur ar prefera să se joace sau să facă ceva cu părinții lor decât să stea pe telefon. Un copil vede într-un bat o baghetă magică, o sabie, o chitară, un catarg cu pânze. Dar trebuie să îl inviți și să mergi și tu împreună cu el în această aventură a imaginației.