Curajul de a te întoarce la tine
În spatele rolurilor, responsabilităților și performanței, multe femei duc o luptă tăcută pentru echilibru și sens. Otilia Deac explorează „sindromul femeii hiperfuncționale”, vulnerabilitatea ca formă de putere interioară și profunzimea procesului de reconectare cu sine într-un dialog onest și autentic.
Revista Psychologies: Povestea ta profesională vorbește mult despre transformare interioară. Care a fost momentul în care ai simțit că trebuie să-ți regândești radical direcția de viață?
Otilia Deac: Viața mea arăta bine, dar nu se simțea bine.
Și cred că acesta este unul dintre cele mai subtile și periculoase tipuri de dezechilibru – când exteriorul funcționează, iar interiorul începe să se stingă. Nu a fost un colaps. Nu a fost o dramă vizibilă. Nu a existat un moment în care am spus: Gata, de azi schimb tot! A fost, mai degrabă, o fisură fină care s-a lărgit în timp. O oboseală care nu trecea cu somn. O iritare care devenea stare de fond. O întrebare care revenea obsesiv: Ce caut eu în viața mea?
La nivel exterior, eram funcțională. Îmi îndeplineam rolurile. Produceam rezultate. Țineam totul în picioare. Eram adesea întrebată: Cum reușești să faci atâtea? Dar nimeni nu vedea prețul. Corpul meu începuse să vorbească înaintea mea. Insomnii. Slăbiciune. Tensiune constantă. Furie inexplicabilă.
Cred că eram furioasă pe mine. Pe acea parte care nu avea voie să obosească, care nu avea voie să se plângă, care trebuia să fie mereu puternică pentru toți. Și, poate cel mai dureros, eram furioasă pe faptul că nu știam cine sunt dincolo de tot ce făceam. Pentru că aceasta a fost revelația: performam – dar nu eram prezentă, trăiam – dar nu simțeam, reușeam – dar nu mă bucuram. Și atunci au început întrebările.
Întâlnirea cu metoda Louise Hay® a fost diferită. Nu pentru că mi-a oferit răspunsuri rapide, ci pentru că m-a obligat să mă privesc fără mască.
Dacă ar fi să definești în câteva cuvinte esența misiunii tale astăzi, care ar fi aceasta?
O. D.: Misiunea mea este să creez spații în care oamenii au voie să fie adevărați. Și poate că pare simplu spus. Dar este incredibil de rar trăit.
Ce ai descoperit despre tine în propriul proces de dezvoltare care ți-a schimbat cel mai mult felul de a privi oamenii și relațiile?
O.D.: Am descoperit că vulnerabilitatea este forță, nu slăbiciune. Și aceasta nu a fost o idee teoretică. A fost un proces dureros. Pentru că a însemnat să renunț la armura competenței permanente.
Când am început să lucrez profund cu mine, am realizat că ceea ce mă irita la alții era, de multe ori, o parte reprimată din mine. Perfecționismul altora mă deranja pentru că îmi oglindea propria frică de a nu greși. Rigiditatea altora mă înfuria pentru că îmi arăta propriul meu control. Și atunci am început să văd altfel oamenii.
Această înțelegere mi-a schimbat complet felul în care îi văd pe oameni și felul în care lucrez cu oamenii. Nu mai caut vinovatul, ci rana, povestea nevindecată.
Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.
