Între îndoială și încredere, nu te lăsa să te duci în jos
Povestea spune că Sfântul Petru, văzându-l pe Isus mergând pe apă, l-a întrebat pe acesta cum face. Isus i-a spus că și el poate merge și l-a îndemnat să o facă. Sfântul Petru a mers pe apă către Isus; pe la mijlocul drumului însă, s-a oprit, s-a uitat în urmă și și-a spus: Chiar pot eu să fac asta? Cum e posibil? A început să aibă îndoieli, apoi s-a dus la fundul apei (a fost salvat însă de Isus).
Asemenea lui, noi, oamenii, avem des îndoieli despre noi înșine.
Nu știu cum a fost pentru alții însă eu am auzit des: „dar cine te crezi?”, „alții cum pot iar tu nu?”, „lasă pe alții care sunt mai buni”, „tu nu vezi că nu arăți bine, nu mai încerca”. La timpul lor, toate aceste „buruieni” sădite în mintea copilului care eram, au prins rădăcini.
Părinții și profesorii nu au avut, cu siguranță, intenții rele cu noi. Dar iadul este pavat cu intenții bune. Vocea negativă a rămas în noi și, din când în când, ne lovește peste picioare, ne taie elanul.
De la Petru pe apă la vocea din capul nostru
Parabola cu Sfântul Petru ne arată un moment foarte uman: el începe cu încredere, pășește pe apă, iar abia când privește în urmă și se întreabă „chiar pot eu?”, începe să se scufunde. Între minune și eșec nu se schimbă realitatea, se schimbă doar credința lui despre sine.
La fel funcționează îndoiala în viața obișnuită: de multe ori nu lipsa de abilități ne oprește, ci momentul în care întoarcem capul spre trecut, spre vocile critice pe care le-am auzit cândva și le lăsăm să devină adevăr interior. Psihologii numesc acest proces internalizare – atunci când cuvintele și atitudinile celorlalți devin vocea noastră interioară.
Cum se formează vocea critică
Multe dintre mesajele pe care le-am primit în copilărie nu au venit din răutate, ci din frică, neputință sau modele vechi de educație. Totuși, studiile arată că expunerea repetată la critici, umiliri sau standarde imposibile poate modifica modul în care se dezvoltă creierul copilului și felul în care își construiește imaginea de sine.
Mesaje de tipul „nu ești în stare”, „alții pot mai bine”, „cine te crezi?”, aceste devin, în timp, automatisme mentale: nu mai avem nevoie să ne critice cineva din afară, pentru că facem singuri acest lucru, din interior. Așa ia naștere ceea ce mulți autori numesc „criticul interior” – un comentator sever, mereu atent la greșeli, rar recunoscător pentru reușite.
Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.
