„Ce simți?” – „Nu știu…” Despre alexitimie sau dificultatea de a pune emoțiile în cuvinte
„Dacă mă întrebi ce gândesc, îți pot răspunde. Dacă mă întrebi ce simt… se face liniște.”
În cabinet, această tăcere nu este deloc rară.
Unii oameni își caută cuvintele minute în șir. Alții răspund simplu:
„Nu știu.”
Nu pentru că nu vor să vorbească.
Nu pentru că ascund ceva.
Ci pentru că, pur și simplu, nu reușesc să își identifice emoțiile.
Mulți dintre ei au trăit ani întregi convinși că sunt reci, lipsiți de sensibilitate sau incapabili să iubească. În realitate, ceea ce îi împiedică să se conecteze cu propriul univers interior poartă un nume mai puțin cunoscut: alexitimie.
Emoții care există, dar nu pot fi traduse
Cuvântul „alexitimie” provine din limba greacă și înseamnă, literalmente, „fără cuvinte pentru emoții”.
Persoanele cu alexitimie nu sunt lipsite de sentimente. Ele trăiesc emoții la fel ca oricine altcineva, însă le este foarte greu să le recunoască, să le diferențieze și să le exprime.
Dacă le întrebi cum se simt, răspunsurile sunt adesea:
„Nu știu.”
„Sunt obosit.”
„Mă doare stomacul.”
„Am un nod în gât.”
Corpul vorbește înaintea emoțiilor.
Când corpul spune ceea ce sufletul nu poate spune
Emoțiile care nu sunt recunoscute nu dispar.
De multe ori, ele se exprimă prin corp.
Dureri de cap.
Tensiune musculară.
Tulburări digestive.
Oboseală permanentă.
Insomnie.
Palpitații.
Nu înseamnă că simptomele sunt imaginare. Sunt reale. Doar că, uneori, ele reprezintă limbajul prin care organismul încearcă să exprime ceea ce mintea nu poate numi.
În psihologie spunem adesea că ceea ce nu este exprimat poate ajunge să fie somatizat.
„Așa am fost crescut.”
Mihai avea 45 de ani și venise în terapie la insistențele soției.
„Spune că nu comunic.”
La începutul ședințelor răspundea la aproape toate întrebările cu propoziții scurte.
— Cum te-ai simțit când ai pierdut serviciul?
— A fost greu.
— Ce ai simțit?
Pauză.
— Nu știu…
Apoi a început să vorbească despre copilărie.
Tatăl îi spunea adesea:
„Bărbații nu plâng.”
„Nu te mai smiorcăi.”
„Fii tare.”
Ani la rând își ascunsese frica, tristețea și vulnerabilitatea. Nu pentru că nu existau, ci pentru că învățase că exprimarea lor este un semn de slăbiciune.
În timp, nu doar că a încetat să le arate celorlalți. A încetat să le mai recunoască și în sine.
Alexitimia nu este o boală
Este important să facem această diferență.
Alexitimia nu este, în sine, o tulburare psihică.
Este un mod particular de funcționare emoțională, care poate apărea în diferite contexte și poate însoți depresia, anxietatea, trauma psihică, tulburările de stres posttraumatic sau unele tulburări din spectrul autismului.
De asemenea, poate apărea la persoane care au crescut în medii în care emoțiile erau ignorate, pedepsite sau ridiculizate.
Cum recunoaștem alexitimia?
Persoanele cu alexitimie pot:
- să aibă dificultăți în identificarea propriilor emoții;
- să confunde emoțiile cu senzațiile fizice;
- să vorbească mai ușor despre fapte decât despre trăiri;
- să evite conversațiile emoționale;
- să pară distante sau reci, deși nu sunt;
- să întâmpine dificultăți în relațiile de cuplu.
Nu de puține ori, partenerul interpretează această dificultate ca lipsă de iubire.
În realitate, omul din fața lui poate iubi profund și, în același timp, să nu știe cum să spună acest lucru.
Generația care știe să posteze, dar nu și să simtă
Trăim într-o lume în care emoțiile sunt reprezentate prin emoji, reacții rapide și fotografii atent alese.
Paradoxal, deși vorbim tot mai mult despre sănătatea mintală, mulți oameni au tot mai puțin contact cu propriul univers interior.
Ne este mai ușor să spunem unde am fost în vacanță decât să răspundem sincer la întrebarea:
„Cum ești, cu adevărat?”
Poate că nu lipsa emoțiilor este problema timpului nostru, ci lipsa vocabularului emoțional.
Se poate învăța limbajul emoțiilor?
Da.
Creierul rămâne capabil să învețe pe tot parcursul vieții.
În psihoterapie, unul dintre primele obiective este tocmai dezvoltarea acestui limbaj.
Uneori, procesul începe cu întrebări foarte simple:
Unde simți asta în corp?
Dacă emoția ar avea o culoare, care ar fi?
Ce nevoie ascunde?
Treptat, persoana învață să facă diferența dintre furie și dezamăgire, dintre teamă și rușine, dintre tristețe și singurătate.
Poate părea un lucru mărunt.
În realitate, este începutul unei relații noi cu sine.
Emoțiile nu sunt dușmanii noștri
Există oameni care au învățat să își ascundă emoțiile atât de bine, încât au ajuns să creadă că nu le mai au.
Dar emoțiile nu dispar.
Ele așteaptă.
Uneori în tăcere.
Alteori prin corp.
Alteori prin conflicte, izbucniri sau epuizare.
Nu ne fac vulnerabili.
Ne fac umani.
Poate că maturitatea emoțională nu înseamnă să nu mai plângem, să nu ne mai fie teamă sau să nu mai fim răniți.
Poate că înseamnă să putem spune, cu sinceritate:
„Acum înțeleg ce simt.”
Iar acesta este unul dintre cele mai importante daruri pe care ni le putem oferi nouă înșine și celor pe care îi iubim.
Test de reflecție: Cât de ușor îți recunoști emoțiile?
Cu 8–10 întrebări scurte, de exemplu:
- Îmi este greu să răspund când cineva mă întreabă ce simt.
- Vorbesc mai ușor despre ceea ce fac decât despre ceea ce trăiesc.
- Îmi dau seama că sunt stresat abia când apar simptome fizice.
- Mi-e mai ușor să rezolv probleme decât să vorbesc despre ele.
- Evit conversațiile încărcate emoțional.
- Cei apropiați îmi spun că par rece sau distant.
- Îmi este dificil să diferențiez dacă sunt furios, trist sau dezamăgit.
- Îmi este mai ușor să am grijă de alții decât să cer ajutor.
Dacă te-ai regăsit în mai multe dintre aceste afirmații, nu înseamnă neapărat că ai alexitimie. Poate fi însă un semnal că relația ta cu propriile emoții merită explorată. Emoțiile nu sunt un lux și nici o slăbiciune. Ele sunt un limbaj. Iar, asemenea oricărui limbaj, poate fi învățat.
Întrebare pentru tine:
„Ce emoție ai evitat cel mai mult în ultima perioadă?”
