Când liniștea ne neliniștește

Ne imaginăm adesea liniștea ca pe opusul strsului. O dorim atunci când vița devine prea aglomerată, când avem prea multe responsabilități, prea multe lucruri de rezolvat. Spunem că avem nevoie să ne oprim, să respirăm, să avem în sfârșit puțină liniște. Și totuși, atunci când liniștea apare cu adevărat, nu întotdeauna ne simțim bine. Pentru unii oameni ea aduce o stare greu de explicat: neliniște, plictiseală, impulsul de a căuta ceva de făcut sau senzația că „sigur urmează ceva”.

Paradoxul este că omul poate ajunge să se simtă mai familiar cu tensiunea decât cu calmul. Creierul nu caută permanent fericirea sau relaxarea ci predictibilitatea și siguranța. Iar ceea ce nu este familiar poate părea mai sigur decât ceea ce este nou, chiar dacă familiarul nu este neapărat plăcut. Dacă o persoană a tăit mult timp într-o stare de alertă, preocupată să rezolve, să anticipeze, să controleze sau să aibă grijă de ceilalți, mobilizarea poate deveni modul ei obișnuit de funcționare. Nu mai este nevoie de un pericol real pentru ca organismul și mintea să rămână pregătite pentru următoarea problemă.

De aceea, după o perioadă lungă de stres, linistea poate fi surprinzător de greu de tolerat. Când nu mai există nimic urgent de rezolvat, atenția nu mai are unde să se îndrepte în exterior și se întoarce către interior. Pot apărea gânduri, emoții sau întrebări care nu au mai avut loc în perioada aglomerată. „Ce vreu eu?”, „sunt mulțumit?”, „de ce mă simt gol?”. Uneori liniștea nu crează neliniște, ci ne permite să o auzim. Acesta este motivul pentru care unii oameni umplu imediat spațiul liber. Telefonul devine primul refugiu, apoi munca, televizorul, conversațiile, cumpărăturile, planurile, preocuparea pentru ceilalți. Nu toate aceste comportamente sunt problematice, desigur. Problema apare atunci când nu putem rămâne nici măcar câteva minute făra stimulare. Atunci când fiecare pauză trebuie umplută, iar fiecare moment în care „nu se întâmplă nimic” devine inconfortabil.

În spatele acestei identități poate exista o problemă de identitate. Dacă ani intregi am fost persoana care rezolvă, care ajută, care muncește, care are grijă de ceilalți, ce se întâmplă atunci când nimeni nu mai are nevoie de noi în acel moment? Dacă valoarea personală s-ar construi în jurul utilității, odihna poate fi trăită nu ca o recompensă, ci ca o pierdere temporară a propriei importanțe. Uneori nu ne este teamă de liniște ci de ceea ce rămâne din noi atunci când nu mai avem nimic de demonstrat.

Există și o altă formă de liniște, mai puțin vizibilă. Putem avea o casă tacută și o minte zgomotoasă; putem fi singuri și să nu fim deloc liniștiți; putem avea o zi liberă și să o transformăm într-o succesiune de activități doar pentru a nu rămâne cu noi înșine. Liniștea psihologică este capacitatea de a nu reacționa imediat la fiecare gând, senzație sau impuls. Este spțiul în care nu trebuie să rezolvăm ceva pentru a avea dreptul să existăm. Poate de aceea liniștea adevărată se învață. Nu apare întotdeauna în momentul în care dispar problemele. Uneori trebuie să învățăm să nu inventăm altele. Să nu confundăm pauza cu pericolul, lipsa unei urgențe cu lipsa unui scop și odihna cu inutilitatea. Pentru că uneori liniștea nu este goală ci pentru prima dată nu mai vorbește lumea din jurul nostru. Vorbim noi!