De ce ne este greu să primim?

Suntem obișnuiți să oferim, să ajutăm, să susținem și să avem grijă de ceilalți. A primi însă, presupune o altă poziționare psihologică: aceea de a acepta că avem nevoie, că putem fi susținuți și că nu trebuie să controlăm întotdeauna ce se întâmplă. Pentru unele persoane această poziție poate genera disconfort deoarece vulnerabilitatea este asociată cu slăbiciunea, dependența sau pierderea autonomiei. Dificultatea de a primi se poate forma în timp, prin experiențe în care valoarea personală a fost legată mai ales de ceea ce oferim. Atunci când învățăm că suntem apreciați pentru cât de utili suntem, cât de mult rezolvăm sau cât de bine avem grijă de ceilalți, apare riscul ca nevoile proprii să fie împinse în plan secund. A oferi devine o formă de identitate, iar a primi poate părea incompatibil cu imaginea persoanei puternice și autonome.

Uneori, în spatele acestei dificultăți se află și o neîncredere profundă în relații. Ceea ce primim poate fi perceput ca o obligație, ca o datorie sau ca ceva care va trebui, mai devreme sau mai târziu, restituit. În acest fel apropierea nu mai este trăită ca o experiență de reciprocitate ci ca un schimb în care fiecare gest trebuie echilibrat. Capacitatea de a primi presupune însă existența unui spațiu interior în care binele oferit de celălalt poate fi acceptat fără vinovăție și fără nevoia imediată de compensare.

Din perspectivă psihologică aceste dificultăți pot fi asociate cu scheme cognitive și modele relaționale construite în timp. Felul în care o persoană a învățat să interpreteze nevoia, dependența, reciprocitatea și propria valoare influențează modul în care va răspunde ulterior la apropiere și sprijin. Atunci când aceste tipare devin rigide pot funcționa automat chiar și atunci când contextul prezent este diferit de experiențele care le-au format. Psihoterapia crează spațiul în care aceste mecanisme să fie observate, înțelese și transformate fără judecată. Relația terapeutică devine la rândul ei, contextul în care persoana învață treptat să tolereze vulnerabilitatea, să recunoască propriile nevoi și să construiască o relație mai echilibrată între autonomie și conectare. Schimbarea nu înseamnă renunțarea la independență ci extinderea capacității de a rămâne autonom fără a fi nevoit să fie permanent autosuficient.

Poate că una dintre formele mai puțin vizibile ale maturizării emoționale este tocmai această capacitate de a primi. Nu doar iubire, ci și grijă, sprijin, recunoaștere, apropiere și prezență. Fără sentimentul că trebuie să demonstrăm ceva pentru a merita. A primi nu diminuează autonomia. Nu anulează puterea și nu transformă vulnerabilitatea în slăbiciune. Din contră, poate reprezenta o formă de încredere în sine și în celălalt. Pentru că o relație autentică nu este construită doar din ceea ce putem oferi, ci și din capacitatea de a lăsa ceea ce vine spre noi să ne atingă. În acest sens, schimbarea terapeutică nu înseamnă doar să oferim diferit, ci și să dezvoltăm capacitatea psihologică de a primi. Carl Rogers (On becoming a person) surprinde una dintre condițiile fundamentale ale unei relații autentice: disponibilitatea de a permite experienței celuilat să producă o modificare în propria nostră experiență “dacă las să înțeleg cu adevărat o altă persoană, este posibil ca această înțelegere să mă schimbe”.