Dar dacă nu-mi iubesc corpul în fiecare zi?

Obligaţii și îndatoriri există de când lumea. Le-am luat, ni le-am însușit, am și executat, ne-am simţit cu toţii datori unei idei, unui concept, unor oameni, pentru că așa funcţionează un motor fin, ca un sistem perfect.

O obligaţia cea mai stringentă dintre toate, mai ales de câţiva ani încoace, este aceea de a ne iubi corpul în fiecare zi. Neîncetat, necondiţionat, îl mângâiem și-l alintăm, ca nu cumva să uite că-i iubit. Trebuie neapărat să-l iubesc? Nu e suficient să nu-l urăsc? Îl îngrijesc, îl hrănesc, accept că îmbătrânește și îl las în firescul lui. Vreau totuși să accepte că uneori îl plac, alteori nu. Și nu-i fac body shaming, că mă exprim aliniat la secolul actual. Nu-i dau nici toxicitate.
Vreau ca noi doi, corpul și cu mine, să trăim în neutralitate, în locul unei obligaţii de a mă privi în oglindă și a declara (zilnic) că sunt superbă. Pentru că nu, nu-s superbă zilnic. Nu știu dacă sunt măcar trei zile pe lună.
N-am de gând să revoluţionez un concept plămădit și așezat bine de specialiști, pentru că n-am armele lor. Am însă bun-simţ și măsura lucrurilor.

Am cel puţin o oglindă în casă, am ochii larg deschiși și destul de ascuţiţi (și nu mă refer doar la simţul vederii) și o analiză destul de pragmatică a ceea ce sunt și mă înconjoară. De aici și întregul șirag de gânduri din acest articol.
Poate va ajuta sau poate se va rostogoli mai departe și se va pierde în tumultul de idei despre cum ar trebui să fim.
Și taman când stăm cu umerii goi, mai vine o presiune peste ei: standardele. Odată cu ele, nici respectul de sine nu mai pare suficient.
Am pus cap la cap două direcţii, continuare a acestui preludiu ce și-a propus să fie… mai altfel.

Propriul corp nu se ridică la propriile așteptări

Nebunia standardelor menţionate mai sus: corpul trebuie să fie slab, dar nu prea slab; tonifiat, dar feminin; să îmbătrânească, dar să n-o arate; să nască și să revină; să mănânce intuitiv, dar să arate disciplinat; să fie acceptat exact așa cum este, dar simultan îmbunătăţit continuu. Și peste toate astea mai vine o cerinţă: să-l și iubim necondiţionat. Și, ca accesoriu obligatoriu apoi: fericirea supremă. Am reușit astfel performanţa să transformăm până și acceptarea de sine într-o probă pe care o putem pica.
Standardul fizic devine și psihologic. Acum nu numai că trebuie să arătăm bine, trebuie să ne și simţim extraordinar în legătură cu felul în care arătăm.

Ne uităm într-o dimineaţă în oglindă, nu ne place ce vedem și gata, am eșuat și la self love. Și ne învârtim ca niște șoareci într-o rotiţă, când am putea pur și simplu să-i spunem reflexiei din oglindă: Ah, azi e o zi din aia, nu? Și să ne continuăm ziua. Nu cu iubire de sine, ci cu luciditate echilibrată de toată frumuseţea asta care ni se cere.

Respectul e suficient

Aș fi vrut să pun acest subtitlu cu „poate”, dar m-am răzgândit. Dacă e să mă duc cu o idee năstrușnică în cârcă, mă duc până la capăt. Mai mult decât imaginea de zână-balerină la care aspirăm, ar trebui să existe respectul. Să fim înzestraţi cu el din abundenţă, să dăm pe dinafară de atâta respect. Și da, de ce nu, și pentru propriul corp. Nu trebuie să-mi placă fiecare centimetru din mine ca să-mi tratez corpul cu respect. Pot să mă uit în oglindă, să nu-mi convină ce văd și să nu fac din asta o tragedie.
Corpul n-are nevoie de laurii mei în fiecare dimineaţă. Are nevoie să nu-l tratez mereu ca pe un proiect care n-a ajuns niciodată la forma finală. Și-i fac astfel corpului meu una dintre cele mai mari nedreptăţi: îl transform din locul în care trăiesc în obiectul la care mă uit.

Îl inspectăm, îl măsurăm, îl fotografiem, îl comparăm, îl cântărim, îl îmbunătăţim, îl întinerim, îi numărăm ridurile, kilogramele, centimetrii și defectele. Și uităm cel mai important lucru: el ne cară prin viaţă. Nu-mi iubesc corpul în fiecare zi, dar îl respect cu maximă diligenţă și dedicare, fără să mai am așteptări fabuloase de la el. Este darul cel mai de preţ, cel cu care pășim, mai mult sau mai puţin nestingheriţi, prin viaţă. Iar corpul ăsta este mai mult decât un proiect al elitismului estetic. Nu trebuie să-l admir în fiecare zi. Trebuie doar să nu uit că prin el mi se întâmplă viaţa.