Sunt adult. Trebuie să am toate răspunsurile?

Despre maturitate și libertatea de a spune „nu știu încă”

Maturitatea nu ne scutește de nesiguranță. Dar ne putem îngreuna alegerea atunci când, pe lângă îndoială, adăugăm reproșul că ar fi trebuit să știm deja.

„Și tu ce ai de gând să faci?”

Întrebarea vine în mijlocul unei conversații, de la cineva apropiat, care ne ascultă și încearcă să ne ajute. Numai că noi încă nu avem un răspuns. Am întors lucrurile pe toate părțile, am vorbit, am tăcut, ne-am trezit dimineața convinși de o variantă și ne-am culcat îndoindu-ne de ea.

Spunem că ne mai gândim. Am avea nevoie să fim ascultați puțin mai mult. Să putem povesti și ce ne dorim, și ce ne sperie, înainte să spunem ce vom face.

Dar, după ce conversația se încheie, rămânem cu un reproș pe care celălalt nici nu ni l-a făcut: „Sunt adult. Ar trebui să știu ce am de făcut.”

Ar trebui să știm ce vrem, ce ne face bine, când merită să insistăm și când este timpul să ne oprim. În multe părți ale vieții chiar ne descurcăm. Muncim, avem responsabilități, poate creștem copii, luăm decizii de care depind și alții.

Cum se face că încă există întrebări în fața cărora rămânem fără răspuns?

Adultul care părea să știe

Pentru unii dintre noi, adulții din copilărie păreau să cunoască drumul. Știau unde mergem, când plecăm, ce trebuie plătit și ce se face atunci când ceva se strică. Noi vedeam hotărârea. Ezitările lor, discuțiile de după ce adormeam, grijile și încercările rămâneau adesea în afara privirii noastre.

Poate că de acolo am păstrat imaginea unei vieți adulte în care lucrurile se limpezesc. Crești, înveți, aduni experiență și, la un moment dat, ajungi să știi. Pentru alții, aceeași așteptare a venit din îndemnurile auzite: ești mare, ar trebui să te descurci.

Apoi devenim noi cei care organizează, plătesc, repară și îi liniștesc pe ceilalți. Descoperim că putem face toate acestea și, în același timp, să ne fie teamă. Părem stăpâni pe situație, deși am vrea să ne așezăm lângă cineva și să spunem: „Nu știu sigur cum să fac asta.”

Ne uităm la tot ce reușim în alte părți ale vieții și ne înțelegem cu atât mai greu ezitarea de acum. Numai că nesiguranța nu anulează ceea ce știm și ceea ce putem. Experiența pe care o avem nu se potrivește mereu întocmai situației din fața noastră.

Când se schimbă o relație cunoscută

O mamă își poate cunoaște copilul de douăzeci de ani și totuși să nu știe cum să fie aproape de el după ce a plecat de acasă. Se uită la telefon, se gândește să îl sune, apoi îl pune la loc. Ar vrea să îl audă, dar vrea și să îi lase spațiu. Câtă apropiere ajută? Când începe să apese?

Anii în care l-a crescut contează. Însă această formă a relației lor este nouă pentru amândoi.

La fel se poate întâmpla când începem să locuim cu cineva. Putem ști să ne organizăm singuri și să descoperim cât de multe avem de negociat într-o viață împreună: timpul, spațiul, obiceiurile pe care fiecare le aduce cu el.

În asemenea momente, avem pe ce să ne sprijinim, dar avem și de învățat. Din conversații, din încercări, din lucrurile care ies altfel decât ne-am imaginat.

Când ceilalți se sprijină pe răspunsurile noastre

Este cu atât mai greu să recunoaștem nesiguranța când ne-am obișnuit să fim omul care găsește o soluție. Cel pe care familia îl sună, căruia colegii îi cer sfatul și pe care prietenii se bazează.

Ne place să știm că putem ajuta, că cineva se simte mai liniștit după ce a vorbit cu noi. Dar, în timp, putem ajunge să confundăm experiența cu obligația de a avea mereu un răspuns. Dacă ezităm, dacă avem și noi nevoie de ajutor, cum ne vor mai privi?

Uneori răspundem prea repede. Oferim o certitudine pe care încă nu o avem sau ne retragem până când putem reveni cu lucrurile rezolvate. Ceilalți află ce am decis, dar rareori cât de greu ne-a fost să alegem.

Și rămânem singuri tocmai în momentele în care avem nevoie de apropiere.

Într-o relație în care există încredere, putem încerca să spunem puțin mai mult: „Nu știu încă. Mi-e teamă să nu greșesc.” Sau: „Aș avea nevoie să mă asculți puțin, până îmi dau seama ce mă încurcă.”

Îi lăsăm astfel celuilalt posibilitatea să fie lângă noi și atunci când nu avem nimic rezolvat de oferit.

Ce facem cu un „nu știu încă”

Există o diferență între a nu avea un răspuns și a renunța să îl căutăm.

Uneori avem nevoie de informații. Alteori vedem destul de bine variantele, dar fiecare presupune să renunțăm la ceva important. Ne dorim schimbarea și ne este drag ce am construit. Vrem apropiere și avem nevoie de spațiu. Ezitarea poate spune și că încercăm să ținem seama de lucruri care contează deopotrivă pentru noi.

Dacă ne grăbim să ne numim slabi sau incapabili, ne este mai greu să înțelegem ce face alegerea atât de dificilă.

Maturitatea emoțională se vede și în ceea ce facem mai departe cu îndoiala. Cineva care coordonează pentru prima dată o echipă poate recunoaște că nu știe încă cum să rezolve un dezacord. Îi poate asculta pe cei implicați, poate cere sfatul unui coleg cu experiență și poate reveni cu o decizie. Își îndeplinește responsabilitatea chiar dacă, la început, nu are soluția.

Iar pentru mama care se întreabă cât de des să își sune copilul devenit adult, răspunsul poate începe cu o conversație cu el. Nu trebuie să ghicească singură forma potrivită a apropierii lor. O pot descoperi împreună, ajustând-o pe parcurs.

Uneori, răspunsul pe care îl căutăm se construiește în relație.

Să ne lăsăm loc să mai învățăm

Una dintre poverile pe care le putem lăsa jos este obligația de a avea totul lămurit despre noi. Ca și cum, odată deveniți adulți, ar fi trebuit să știm deja cum să iubim, cum să alegem și cum să traversăm tot ceea ce urmează.

Mai avem de descoperit. Vom avea nevoie să întrebăm încă o dată, să ne recunoaștem o teamă sau să încercăm ceva ce nu ne iese din prima. Putem face asta fără să uităm tot ce am dus până aici.

Iar când cineva ne întreabă din nou „Și tu ce ai de gând să faci?”, poate nu avem încă hotărârea finală. Dar putem spune unde suntem: ce încercăm să înțelegem, cu cine avem nevoie să vorbim, care este pasul pe care îl putem face acum.

Fără să ne cerem scuze pentru faptul că viața încă ne pune întrebări.

Putem fi adulți și totuși să nu știm încă. Uneori, suntem pentru prima dată aici.