Spui că ești bine. Atunci de ce corpul tău este mereu în alertă?
Există oameni care s-au obișnuit să se descurce. Își văd de familie, de serviciu, răspund tuturor solicitărilor și găsesc soluții chiar și în zilele în care sunt obosiți. Dacă îi întrebi cum se simt, răspunsul vine repede: „Sunt bine”.
Și totuși, la sfârșitul zilei, umerii le rămân încordați, respirația este superficială, iar liniștea din jur nu aduce și liniștea din interior. Nu mai au nimic urgent de rezolvat, dar le este greu să se relaxeze.
În activitatea mea, mă interesează această distanță dintre ceea ce spunem, ceea ce trăim și felul în care reacționăm. Putem să mergem mai departe după o experiență dificilă și să descoperim, într-o situație aparent banală, că reacționăm după aceleași reguli vechi.
Un „da” care te costă mai mult decât crezi
Imaginează-ți o femeie care ajunge acasă după o zi încărcată. Ar vrea să se odihnească. Telefonul sună: cineva apropiat o roagă să mai facă un lucru. Știe că nu are timp și primul ei gând este să refuze. Totuși, spune: „Sigur, nicio problemă”.
Închide telefonul și simte cum o cuprinde iritarea. Își încleștează maxilarul, se gândește la toate sarcinile rămase și se supără că nimeni nu vede cât de mult duce.
Desigur, problema poate fi chiar lipsa timpului. Dar eu aș întreba-o și altceva: ce s-a întâmplat în ea, în clipa în care a vrut să spună „nu” și a spus „da”?
Poate i-a fost teamă să dezamăgească. Poate a crescut cu ideea că oamenii o apreciază dacă este mereu disponibilă. Sau răspunsul este cu totul altul. Nu putem citi povestea unui om dintr-un maxilar încordat. Trebuie să îi ascultăm experiența.
Când confunzi o regulă veche cu felul tău de a fi
„Eu așa sunt, nu pot să refuz.” „Trebuie să mă descurc singură.” „Mai bine tac decât să supăr pe cineva.”
Aud frecvent asemenea afirmații. În spatele lor poate exista un conflict între ceea ce omul își dorește și ceea ce crede că are voie să facă. Vrea să se odihnească, dar nu își permite să lase ceva neterminat. Vrea să spună ce simte, dar se teme că va pierde apropierea celuilalt.
Un copil care a învățat să evite contradicțiile pentru a păstra liniștea în familie poate duce această regulă și în viața de adult. Ce l-a ajutat cândva să se adapteze îl poate împiedica astăzi să își exprime nevoile.
Aici nu caut vinovați și nici explicații valabile pentru toată lumea. Caut împreună cu persoana acel moment în care o alegere de astăzi este făcută ca și cum ar trăi încă într-o situație din trecut. Adultul are alte resurse. Dar, pentru a le folosi, trebuie mai întâi să observe reacția automată.
Ce ne spune corpul și ce nu ne poate spune
Emoțiile și stresul sunt trăite prin corp. În fața unei solicitări importante, ritmul inimii, respirația și tensiunea musculară se pot modifica. Aceste reacții sunt reale și merită atenție.
Dar ele nu reprezintă un diagnostic și nu dovedesc existența unui anumit conflict interior. O durere nu înseamnă automat o emoție neexprimată, iar simptomele noi, puternice sau persistente necesită evaluare medicală. Sănătatea fizică și explorarea vieții emoționale nu se exclud.
În loc să ne întrebăm „Ce conflict mi-a provocat boala?”, putem porni de la ceva mai util: „Ce trăiesc în această situație? Ce mă sperie? Ce fac împotriva dorinței mele?”
Schimbarea începe în clipa în care îți dai voie să alegi
Să înțelegi de ce accepți mereu nu înseamnă că vei putea refuza imediat. O reacție repetată ani la rând nu se schimbă printr-o singură concluzie.
Dar data viitoare când primește o solicitare, femeia din exemplul nostru poate încerca alt răspuns: „Lasă-mă să verific ce am de făcut și revin cu un răspuns”.
O propoziție simplă. Câteva minute în care nu mai decide din teamă sau din obișnuință, ci își ascultă și propriile nevoi. Pentru cineva care a crezut multă vreme că trebuie să spună mereu „da”, această pauză are greutate.
De aceea te invit să te întrebi: când spui „Sunt bine”, vorbești despre ceea ce simți cu adevărat sau despre ceea ce ai învățat să arăți celorlalți?
