Crăciunul care ne-a fost și cel pe care îl putem crea

Sărbătorile vin cu așteptări moștenite din copilărie. Poate merită să ne întrebăm ce loc avem noi în ele.

Mai este puţin și vine Crăciunul. Nu știm când au zburat anotimpurile și lunile, dar am văzut nu demult în magazine că au apărut, mai timid sau nu, decoraţiunile de Crăciun. Privindu-le, gândul a început să-mi zburde și mi-a venit în minte ideea că, tot mai des în ultimii ani, când vine Crăciunul, pare că ni se cere să fim fericiţi. Să ne bucurăm, să fim împreună, să iertăm, să oferim și, mai presus de toate acestea, să nu cumva să stricăm atmosfera. Sărbătoarea vine cu promisiunea apropierii, dar și cu așteptări vechi, uneori moștenite din copilărie. În mijlocul pregătirilor furibunde (ce parcă încep din ce în ce mai repede, cu fiecare an ce trece), uităm să ne întrebăm: eu unde sunt în toate acestea?

Amintiri cu miros

Și mi-am adus aminte cât de mult apreciez eu simţul olfactiv. De ce? Pentru că un miros ne poate purta aproape instantaneu într-o amintire, plăcută sau chiar și una extrem de dureroasă, pe care am ascuns-o bine, bine într-un ungher întunecat al psihicului nostru, sperând să nu revină niciodată în prezent. În practica mea, i-am invitat pe unii dintre oamenii cu care am lucrat să aleagă cinci ingrediente preferate, să le miroasă și apoi să explorăm împreună amintirile care apăreau. M-a surprins că, pentru majoritatea, cel puţin unul dintre mirosuri aducea în prim-plan o amintire semnificativă din copilărie, legată de Crăciun.

Pentru mulţi, erau imagini calde: mâncăruri pregătite împreună cu părinţii și/sau cu fraţii și surorile, râsete, cadouri, sentimentul de a fi văzuţi și iubiţi. Pentru alţii însă, Crăciunul însemna lipsuri, drumuri între părinţi despărţiţi, certuri sau tristeţea mamei ori a tatălui. În locul bucuriei apărea singurătatea și dorinţa ca sărbătorile să treacă repede. Părea că acei oameni nu ar fi meritat să aibă și ei parte de bucuria sărbătorilor, și în toată această perioadă, întrebări precum „oare am făcut eu ceva greșit?” sau „oare eu nu merit să fiu iubit, răsfăţat?” se derulează aproape în mod obsesiv, iar sentimentul de tristeţe și de însingurare este unul extrem de dureros. Am realizat atunci că e important să conștientizăm că aceeași perioadă a anului poate fi amintită și trăită atât de diferit. De aceea, nu ar trebui să presupunem că toţi simţim la fel când se aprind luminile de Crăciun.

Rolurile vechi de la masa familiei

Sărbătorile ne pot întoarce în roluri vechi. Putem fi adulţi independenţi și totuși, la masa familiei, să redevenim copilul care nu voia să dezamăgească, cel care avea grijă să nu se supere nimeni sau cel care trebuia să fie mereu cuminte. În familie am învăţat, adesea fără cuvinte, ce emoţii sunt acceptate și ce părţi din noi e mai sigur să ascundem. Tocmai de aceea ne este greu să spunem „nu” unei invitaţii sau unei tradiţii care nu ni se mai potrivește. Dar a avea limite nu înseamnă a iubi mai puţin, ci a putea rămâne aproape fără să ne pierdem pe noi înșine. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la tot: putem păstra din tradiţii ceea ce ne hrănește și lăsa deoparte ceea ce nu mai este în acord cu ceea ce suntem noi la acel moment al vieţii noastre.

Ce putem crea

Și, pentru că eu cred cu tărie în puterea creativă a omului, sunt aproape sigură că tocmai în aceste zile putem deschide, pentru noi și pentru ceilalţi, apropiaţi sau mai puţin cunoscuţi, un spaţiu în care ne simţim în siguranţă și în care emoţiile pot fi primite. Un spaţiu în care rușinea, critica și reproșul să nu conducă întâlnirea, iar însingurarea să fie întâmpinată cu grijă. Să lăsăm loc jocului, creativităţii și afecţiunii, fără să cerem nimănui să fie vesel cu orice preţ. Uneori, o întrebare pusă cu blândeţe sau libertatea de a tăcea sunt daruri mai preţioase decât orice pachet de sub brad. Nu avem nevoie de gesturi mari: câteva ore în care nimeni nu trebuie să joace un rol pot schimba seara întreagă.

Momente ca acestea pot fi reparatoare. Nu șterg lipsurile sau rănile trecutului, dar ne dau posibilitatea să trăim altfel o relaţie: să oferim ascultarea pe care ne-am dorit-o, să primim fără judecată, să construim ritualuri în care fiecare să se simtă așteptat. Ca adulţi, putem încerca să dăm celor din jur și nouă câte ceva din ceea ce ne-a lipsit cândva. Iar uneori, începutul este chiar refuzul de a repeta vechile răni.

Crăciunul meu

Pentru mine, Crăciunul are miros de portocale, scorţișoară și banane lăsate la copt pe ziarul de pe dulapul din sufragerie. Dar, mai ales, are chipul tatălui meu: era și ziua lui de naștere. Îmi amintesc torturile spectaculoase pregătite cu drag de mama, prietenii care ne umpleau casa, râsetele și voia bună. Am crescut cu bucuria unui Crăciun în care simţeam că aparţin. Poate de aceea îmi place să adun oameni și să duc mai departe felul acesta de a sărbători, ca recunoștinţă pentru ceea ce am primit și ca un omagiu adus tatălui meu. Nu ca să reproduc trecutul întocmai, ci ca să creez amintiri noi, ale mele și ale celor dragi.
Și, în fiecare an, îmi dau voie să redevin pentru o vreme copilul răsfăţat care se bucură de surprize, de gusturi familiare și de propriul loc la masa de Crăciun. Îmi amintesc astfel că a oferi nu înseamnă să uit să primesc. Că pot avea grijă de ceilalţi fără să mă las pe mine în afara sărbătorii.

Știu însă că, pentru unii, Crăciunul înseamnă și un loc gol la masă sau o voce care nu se mai aude. Pentru ei, poate cel mai bun dar este să nu li se ceară nimic altceva decât prezenţa. Bucuria și dorul pot sta împreună; nu trebuie să ne grăbim să alungăm tristeţea pentru a respecta imaginea unei sărbători perfecte. A fi împreună nu ne ferește automat de singurătate, după cum a fi singur nu înseamnă întotdeauna a fi însingurat.
Poate că un Crăciun autentic nu este cel în care totul iese perfect, ci acela în care putem fi prezenţi așa cum suntem. Cu recunoștinţă, cu dor, cu limite, cu bucurie. Pentru mine, Crăciunul este mai mult decât celebrarea unei nașteri: este, în fiecare an, o invitaţie la bunătate. Să facem loc celuilalt și să nu uităm, în tot acest timp, să ne păstrăm și nouă un loc la masă.

P.S.: Tot de Crăciun, a venit acum ceva ani în urmă căţelușa noastră, Luna, care ne reamintește constant să nu uităm să avem grijă unii de alţii, cu iubire și bucurie.