„De ce nu pleacă?” O întrebare atât de surdă la suferinţă și acuzatoare la adresa victimei

Aproape că nu trece o zi fără să auzim despre vreo femeie agresată de partenerul ei. La știri, pe reţelele sociale sau în poveștile celor din jur. Uneori aflăm despre ea abia când a fost ucisă. Citim, ne cutremurăm, ne revoltăm. Și, printre aceste reacţii, apare întrebarea total nepotrivită și, mai ales, acuzatoare: „Dar de ce nu a plecat?”.

De multe ori, tot cel care întreabă rostește și verdictul, de o cruzime greu de înţeles: „Își merită soarta”. Mă preocupă cât de ușor punem această întrebare și cât de puţin știm despre viaţa femeii căreia i-o adresăm. De aceea am inclus povestea Anei în cartea „Femeia care s-a împrietenit cu mintea ei”: pentru a arăta cum frica, vinovăţia, rușinea și speranţa pot ţine o femeie într-o relaţie care îi pune viaţa în pericol.

Ana a venit în terapie cu teama să nu fie judecată. A început să vorbească despre ea, ca și cum ea ar fi fost problema, fără să menţioneze ceva despre violenţa la care a fost supusă. Pe măsură ce a putut să spună ce trăise, în spatele fricii s-au conturat 15 ani de abuz. Din afară, ușa pare la îndemână. Din interior, dincolo de ea pot fi ameninţări, lipsa banilor, singurătate și convingerea că nimeni nu te va mai accepta.

„Ce am făcut eu de l-am supărat?”

După o agresiune în urma căreia își pierduse cunoștinţa, Ana s-a trezit întrebându-se ce făcuse de îl supărase atât de rău. Responsabilitatea pentru violenţa lui devenise, în mintea ei, vina ei. Ajunsese să vorbească mai puţin, să-i anticipeze reacţiile și să-și ajusteze comportamentul. Credea că, dacă va fi suficient de ascultătoare, va păstra liniștea în relaţia lor. Controlul propriilor gesturi îi oferea speranţa că poate controla și pericolul. Nicio femeie nu este vinovată pentru că este abuzată. O contradicţie, un refuz sexual sau decizia de a pleca nu justifică violenţa. Responsabilitatea îi aparţine celui care o comite.

Când alinarea vine de la omul care te rănește.

După lovituri, el își cerea iertare, o mângâia, o lua în braţe. Ana aștepta acele momente ca pe dovada că exista iubire și că lucrurile se vor schimba. Uneori, ea era cea care îl consola. Alternanţa dintre agresiune și tandreţe îi menţinea speranţa. Fiecare împăcare părea promisiunea unei alte vieţi. Însă liniștea nu anulează violenţa, iar scuzele nu sunt, prin ele însele, dovada schimbării. Ana învăţase și că o femeie puternică suportă. Văzuse femei rămânând lângă bărbaţi care le răneau și considera această rezistenţă o datorie. Își măsura puterea prin cât putea îndura. În terapie, a început să înţeleagă că puterea nu înseamnă să suporte violenţa și că avea dreptul să se protejeze, chiar dacă învăţase să pună relaţia mai presus de propria siguranţă.

Umilirea, ameninţările, constrângerea sexuală și controlul pot exista fără urme vizibile. Când îţi limitezi viaţa de teama partenerului, când un „nu” atrage pedeapsa, când ești izolată sau îţi sunt controlaţi banii, ai nevoie să privești cu seriozitate ce se întâmplă. Pentru Ana, teama de agresor se amesteca și cu vinovăţia faţă de familie. Nimeni nu fusese de acord cu relaţia. Să spună adevărul însemna să riște acel „ţi-am spus eu!”. Judecata celor din afară poate adăuga o încuietoare unei uși deja greu de deschis.

Sprijinul care face loc plecării

Când i-a spus surorii cum trăia, Ana a fost ascultată fără reproșuri. Sora a ajutat-o să nu mai fie singură cu decizia și să se gândească la plecare. Unei femei abuzate îi putem spune: „Te cred. Nu meriţi să ţi se întâmple asta. Cum te pot ajuta să fii în siguranţă?”. Putem oferi sprijin concret și acces la servicii specializate, respectându-i ritmul. Separarea poate crește pericolul; plecarea are nevoie de un plan adaptat situaţiei. Îndemnul „pleacă!” trebuie însoţit de ajutorul care face plecarea posibilă.

După plecare, începe recuperarea

Pentru Ana, ieșirea din relaţie nu a însemnat dispariţia fricii. A fost căutată și ameninţată, după separare. Mai târziu, chiar când se simţea protejată, continua să verifice cine era în jur. După violenţă, pot persista starea de alertă, somnul tulburat, rușinea și vinovăţia. Împrietenirea cu mintea începe și prin a nu te mai pedepsi pentru felul în care ai supravieţuit. În terapie, recuperarea poate însemna să îţi recâștigi încrederea în propriile percepţii, dreptul de a spune „nu” și libertatea de a decide pentru tine.

Te invit să citești povestea Anei în „Femeia care s-a împrietenit cu mintea ei”. Unele povești ne schimbă prin ceea ce, după ce le citim, nu mai putem judeca la fel. Iar dacă ai și tu o „Ana” în preajmă, oprește-te din a o judeca și din a o presa să plece. Ascult-o, crede-o și ajut-o să găsească sprijinul de care are nevoie pentru a pleca în siguranţă. Primul pas poate fi să știe că îi va întinde o mână cineva, fără să-i ceară socoteală pentru anii în care a rămas.