De ce nu mă caută?

Când nu ne caută o luăm personal, aproape de fiecare dată. Ne punem întrebări grele: Ce este în neregulă cu noi? Ce ne lipsește? Ce am făcut greșit? De ce?

Dar nu este nimic personal. NICIODATĂ! Niciodată! Repet – NICIODATĂ!

De ce insist pe acest niciodată?

Pentru că oamenii, fără excepție fac ce le face lor bine. Rareori își propun explicit să rănească pe cineva. Aproape niciodată nu au un gând clar ”Vreau să rănesc această persoană pentru că este nașpa.” sau ”Abia aștept să-l păcălesc că îl plac și apoi să mă port urât” etc. Iar cei care rănesc cu intenția asta nu sunt cu mințile în ordine așa că, dacă dispar din viața noastră, este felul în care Dumnezeu are grijă de noi.

Dar totuși – de ce nu ne caută?

Cel mai evident răspuns este că nu are interesul la nivelul dorit. Iar noi, dacă stăm la dispoziția lui/ei de fiecare dată când își amintește să ne dea un ”Salut” nu facem decât să pierdem timpul. Pentru că semnul distinctiv al unui bărbat care place o femeie este că o caută și vrea să o vadă, iar al unei femei că este disponibilă să îi vorbească și să se vadă cu el.

Deci, nu te caută înseamnă că nu te place suficient. Mai caută tu “în piață”. Continuă să vorbești și cu alte persoane. Toți ne dorim pe cineva care ne vrea în viața lui/ei, nu pe cineva cu care trebuie să luptăm pentru fiecare minut de atenție și afecțiune.

Te place, dar nu are timp de relație.

Chiar dacă te place cu adevărat, dacă nu are timp de relație, iar tu ești genul care are nevoie de timp de cuplu, tot vei avea de suferit.

Este irelevant de ce nu are timp, important este că nu își face timp – nu poate sau nu vrea.

Dacă ești într-o astfel de situație va trebui să faci o alegere – ce fel de relație îți dorești. Îți convine pe termen lung să fii ”strecurat/ă” în programul lui/ei încărcat? Îți convine să fii o prioritate pe ultimele locuri în viața sa? Cât timp de cuplu îți dorești de obicei? Câtă atenție îți place să primești? Pentru că dacă vrei mai mult decât firmituri nu vei primi și doar vei aduna frustrări.

Citește continuarea articolului în ediția februarie 2024 a revistei Psychologies

sau abonează-te și profită de ofertele speciale!

Andreea Hrab

Eu sunt Andreea, asta în primul rând. Sunt o persoană foarte atentă la a fi cinstită, atât cu sine, cât și cu ceilalți, chiar și atunci când nu este confortabil. Zâmbesc mult și râd zilnic și tare. Cred în oameni, cred în faptul că oamenii sunt buni, pentru că așa se nasc. Nu cred că există vreo persoană care să spună că un copil se naște rău. Și cred că sunt mulți oameni buni care fac lucruri care rănesc. Nu pentru că ar fi răi, ci pentru că sunt ei înșiși foarte răniți. Cel mai adesea nici măcar nu își dau seama că provoacă suferință pentru că sunt mult prea preocupați să se apere de o eventuală suferință sau trădare. Cred în Dumnezeu, deși nu L-am văzut niciodată, dar l-am simțit tot timpul cu mine, deși provin din o familie de atei. Iar ca roluri sunt de toate pentru toți. Sunt om de resurse umane de 18 ani și este primul meu hobby constant, sunt mama a 3 copii împrumutați la propriu de la vecini – cumva în viața asta nu mi-a fost dat să am copii născuți din pântec. Sunt prietenă, bună, cred. Sunt fiică, sunt soră. Am 2 căței și un motănel, toți 3 adoptați – Milka (ciocolată), Bety (înghețată) și Gigi (covrig). Și sunt mega pasionată și disciplinată cu dezvoltarea personală pe care eu o denumesc mai degrabă o întoarcere la mine. În fiecare zi meditez, fac sport ca formă de meditație, scriu în jurnal și îmi monitorizez permanent starea internă. Și în fiecare zi sunt atentă la ce anume mă învață despre mine relaționarea cu cei din jurul meu.