Cat de multa iubire este prea multa?

Multe dintre aceste mesaje sunt dis­functionale, deseori pornind de la experienta din copilaria parintilor si ref lectandu-se in relatia cu copiii. Vrem sa ne crestem si sa ne educam copiii intr-un mod diferit, imbunatatit, uneori chiar opus fata de cum am fost noi crescuti. Insa, uneori, asta inseamna ca nu mai tinem cont de nevoile copilului si de modul lui unic in care are nevoie sa f ie iubit.

Ajungem sa-l incurajam catre o autonomie prea rapida, sa il facem prizonierul nevoilor noastre nesatisfacute, sa ii oferim multa iubire insa nu cea de care are cu adevarat nevoie. Familia si rolurile parintilor sunt in continua schimbare. Incurajatoare este dorinta de informare tot mai mare a parintilor, tot mai multe optiuni de a face asta (carti, resurse online, cursuri dedicate), avand posibilitatea de a schimba ceea ce este disfunctional in ceva sanatos. In terapie, parintele poate descoperi si vindeca suferinta neimplinirii unor nevoi din propria copilarie/adolescenta, poate diferentia si intelege mai bine propriile nevoi de cele ale copilului sau.

Confesiuni: si familia ta? Cum merge?

Intre dragoste neconditionata si ura violenta, f iecare are relatii intense cu familia sa.

Nicoleta, 31 ani:
„Visul meu secret: eu as vrea sa f iu ca mama”.

Carmen, 19 ani :
„Nu mi-am dorit niciodata alti parinti. Am fost intotdeauna mandra de ei. E interesant, pentru ca, de obicei, parintii sunt mandri de copiii lor…”.

Silvia, 43 ani:
„Ca pentru multi oameni, familia mea a fost si buna si rea, si generoasa si egoista, in functie de imprejurarile vietilor noastre. Ne vedem regulat. Familia, ca si prietenii, nu se af la nici in paradis, nici in infern, nici in inchisoare, nici in libertate fara limite. Poti foarte bine sa respiri aer curat intr-un parc, chiar daca nu ai ales nici f lorile, nici copacii. Trebuie sa ne acceptam diferentele si trunchiul nostru comun!”.

Marius, 41 ani:
„Cuvantul «familie» imi provoca tulburari emotionale. Fugeam de familie deoarece m-a facut sa intru in situatii de esec in timpul copilariei, pe care le-am retrait ca adult. Acum ma formez din nou, alaturi de copiii mei, aproape armonios cu mama lor, in urma divortului (avem grija de copii pe rand si convorbiri telefonice punctuale), si alaturi de partenera mea, cu care sunt de opt luni”.

Georgiana, 53 ani:
„Parintii mei nu m-au inteles niciodata, nu au stiut de ce faceam lucrurile respective si, odata cu trecerea anilor si intemeierea propriei mele familii (am trei copii), mi-am construit familia pe care nu o avusesem niciodata. Žnsa nu spun ca a fost usor”.

Stefania, 35 ani:
„Tata, mama, va iubesc si am senzatia ca nu va zic asta indeajuns. Va iubesc, va iubesc…”

Dana, 24 ani:
„Familia mea este esentiala pentru ceea ce sunt, este echilibrul meu. Chiar daca sunt plecata, simt nevoia sa ii vad in mod constant, nu vreau sa devenim straini unii pentru altii. Nu as concepe un Craciun fara ei. Vreau sa ii am aproape cat se poate de des”.

Ioana, 28 ani:
„La noi in familie iubirea a imbracat forma dictaturii tatalui meu. Tata a fost cadru militar in vremea comunismului… S-a gandit poate ca cel mai bun lucru pentru copiii sau este sa ii educe in acelasi spirit cazon in care a fost el instruit. Eu stiu ca tot ceea ce a facut el pentru a noi a fost motivat de iubire. Dar iubirea poate f i sufocanta…

A luat-o pe frumoasa mea mama de nevasta pe cand ea avea 18 ani si mereu a considerat ca e firesc sa o domine. Uitandu-ma in urma, as spune ca nu imi pot aminti, la mama mea, nici o explozie de perso­nalitate, ceva al ei, un gest de afirmare de sine. Desigur, pe vremea lor, femeia era invatata ca rolul ei acesta este, sa fie mama si sotie docila, si asfel va pastra intacta linistea caminului si iubirea sotului ei. Mama ne-a iubit de la distanta, fara sa ne atinga prea des, pe mine si pe fratele meu, convinsa fiind de dreptatea pe care o are tata de a fi dur si drept cu noi toti. Si lucrul pentru care mi-e realmente ciuda si pentru care nu ii pot uri asa cum as vrea, este ca ei au facut fiecare dintre aceste gesturi din dragoste.

Sunt sigura ca marea lor iubire pentru noi, combinata cu experienta lor de privatiuni sub comunism, deci o viata dura si frustranta, i-a facut sa creada ca aceasta atitudine era cea mai buna… of.

Tata s-a gandit ca ne va face sa fim demni de mostenirea pe care ne-o lasa educandu-ne dur, calindu-ne pentru ceea ce urmeaza. «Viata nu e simpla, draga mea». Am inteles asta de foarte mica. Mi-a spus clar ca ma iubeste si ca ma va invata sa supravietuiesc. De aceea, cand cadeam de pe bicicleta, ma incuraja cu «draga mea, te ridici oricat de tare te-ar durea genunchiul». Am pastrat aceasta forma de iubire dura in toate relatiile mele de femeie matura. Imi tratam partenerii cu raceala si superioritate.

Si am aflat astfel ca, oricat de frumoasa ar fi femeia, daca nu e ceva mai calda, e parasita. Mi-au trebuit vreo doi ani de terapie sa-mi revin dupa divortul prin care am trecut ca printr-un accident de bicicleta: strangand din dinti si imaginandu-mi ca tata e de acord cu taria mea de caracter… Pana la urma de cata iubire avem nevoie? Sau mai corect pusa intrebarea: cum sa o manifestam cel mai bine pentru fiecare?”

Editare de Irina Buda
Foto: Guliver/Getty Images