Cum să performezi fără să te înstrăinezi de tine

Despre succes, identitate și curajul de a rămâne tu însuți într-o lume care îți cere permanent să devii mai mult.

Tot mai des mi-a zburat gândul la cât de mult ne preocupă, de-a lungul vieții, să devenim buni în ceea ce facem și cât de puțin ne întrebăm ce se întâmplă cu noi în timp ce ne dăm toată silința să reușim.

Ani la rând am crezut că una dintre cele mai mari provocări profesionale este să înveți cum să fii cel mai performant, cum să dobândești acele competențe care să îți aducă succesul imediat, dar și cum să poți să îți asumi responsabilități care să te conducă la a obține rezultate remarcabile.

Astăzi, după ani petrecuți în medii profesionale în care responsabilitatea, evaluarea și performanța au fost parte din viața mea, privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă. Și această nouă abordare mi-a arătat că marea provocare nu este doar să reușim, ci să reușim fără să ne pierdem pe noi înșine pe parcurs.

Cum am ajuns la această concluzie? Pe de-o parte, pentru că am cunoscut oameni extraordinari, profesioniști admirați, cu realizări remarcabile, care, în momente de sinceritate, ajungeau să se întrebe: „Dacă mâine nu aș mai face ceea ce fac, EU cine aș mai fi?”, și pe de altă parte am ajuns să mă cunosc și eu pe mine însumi mai bine și să văd dincolo de suprafață. 

În urmă cu câteva luni, gândindu-mă la această relație dintre performanță și identitate, am revenit la o întrebare care apare în „Chef’s Table: Legends” (Netflix, 2025), miniseria dedicată unor personalități care au schimbat lumea gastronomiei. Dacă nu am apucat să vă împărtășesc până acum, sunt fascinată de ceea ce aduc în viețile noastre prin creativitatea nesfârșită și rigurozitatea preparării, marii chef bucătari ai lumii. Dar, și mai mult, m-a impresionat impactul propriei lor istorii de viață și a relațiilor pe care le-au avut în copilărie și tinerețe, asupra a ceea ce au ales să devină în viața adultă.

În povestea lui Thomas Keller, unul dintre cei mai apreciați bucătari ai lumii, există un moment din tinerețea lui, când mentorul său îl întreabă de ce gătesc bucătarii. Răspunsul acestuia este, în esență, că gătesc pentru a-i hrăni și îngriji pe oameni. Dar, mai târziu, când acesta începe să-și definească cu adevărat propria identitate, va reveni la ideea inițială și va adăuga la aceasta un sens propriu, acela că, pentru el, este important să facă oamenii să zâmbească, să se bucure ca atunci când erau copii, când vor vedea și gusta din preparatele pregătite de el. 

Mi s-a părut interesat să extrapolez această idee și dincolo de lumea gastronomiei.

Pentru că, indiferent ce profesie avem, la un moment dat putem ajunge să ne concentrăm atât de mult pe cum facem lucrurile, încât să pierdem legătura cu de ce am început să le facem.

Și poate tocmai aici începe o formă subtilă de înstrăinare. E important să realizăm atunci când facem acest lucru și să căutăm un sens mai înalt, mai aproape de propria noastră identitate reală și să ne continuăm munca în acel spirit.

Când succesul începe să ne definească

În cele patru portrete din Chef’s Table: Legends regăsim feluri diferite de a construi excelența. Thomas Keller și rigoarea aproape artistică a perfecțiunii, dar și joaca din preparatele sale. Jamie Oliver și dorința de a face gătitul accesibil, inclusiv prin educația alimentară a copiilor. José Andrés, care transformă bucătăria într-o formă concretă de ajutor umanitar, dar care niciodată nu uită nici de estetica minuțioasă și delicată a unui preparat de tip semnătură, atunci când simte nevoia de a aduce în lume și o parte de eleganță și rafinament culinar pentru o lume mai frumoasă. Alice Waters, care construiește în jurul hranei o relație cu natura, comunitatea și valorile în care crede.

Nu știu cât din viața lor interioară putem înțelege prin intermediul unui documentar. Și nici nu cred că performanța lor trebuie idealizată. Dar aceste povești m-au făcut să reflectez la o diferență esențială: aceea dintre a urmări succesul pentru a demonstra cine ești și a construi ceva care exprimă cine ești.

Și, deși pare că sunt similare, o diferență mare le separă categoric. 

În primul caz, avem permanent nevoie de o nouă confirmare. În cel de-al doilea, ceea ce realizăm poate deveni o expresie a propriei identități.

Aici revine o întrebare pe care o consider importantă și în lucrul meu cu oamenii: cât din ceea ce facem este o alegere personală și cât reprezintă încercarea de a corespunde așteptărilor celorlalți?

Începem să muncim cu entuziasm, din curiozitate, pasiune sau dorința de a contribui. Apoi învățăm regulile profesiei, criteriile de succes, standardele organizației. Devenim tot mai competenți, mai adaptați, mai eficienți.

Și uneori atât de adaptați, încât nu mai știm ce ne dorim cu adevărat.

Această tensiune dintre adaptare și autenticitate am regăsit-o frecvent și în diverse cărți din literatura de specialitate. Mi s-a părut foarte interesant cum D. Winnicott, în Procesele de maturizare, explorează felul în care capacitatea noastră de a ne adapta la mediu poate coexista cu un sentiment autentic de sine, dar și situațiile în care conformarea ajunge să ascundă spontaneitatea și creativitatea. Am avut sentimentul că este și astăzi de mare actualitate această perspectivă.

Nu este nimic greșit în a învăța să colaborăm, să respectăm reguli sau să răspundem unor așteptări. Dimpotrivă, aceste competențe sunt absolut necesare pentru o viață adultă sănătoasă.

Dar când adaptarea devine singura noastră modalitate de a exista, riscăm să construim o viață care funcționează foarte bine privită din exterior, dar în care noi nu ne mai simțim cu adevărat prezenți.

Putem ajunge să fim foarte buni în ceea ce facem și totuși să nu ne mai simțim bine cu cine devenim.

Nevoia de a reuși și nevoia de a fi iubiți

Există un aspect al performanței despre care cred că vorbim prea puțin: nevoia de recunoaștere.

Cu toții ne dorim să fim apreciați și să ni se recunoască efortul, competențele, aportul. Dar pentru unii dintre noi, aprecierea profesională poate ajunge să aibă o semnificație mult mai profundă. Ea poate deveni confirmarea că suntem suficient de buni, că merităm atenție, că avem valoare.

M-am întrebat cât din dorința noastră de a excela îi aparține adultului care suntem astăzi și cât poate fi legat de copilul care a învățat, cândva, că trebuie să facă lucrurile foarte bine pentru a fi remarcat, acceptat sau iubit.

Cu siguranță, nu toate ambițiile ascund asemenea experiențe, dar atunci când un eșec profesional ajunge să fie trăit ca un eșec personal total, merită și cred că este chiar necesar să explorăm această posibilitate.

Ce se întâmplă cu noi dacă nu mai suntem cei mai buni, cei mai solicitați sau cei care pot rezolva întotdeauna orice? Oare atunci mai putem simți că suntem suficienți?

Cred că una dintre formele importante ale maturizării psihice este să putem face diferența între valoarea realizărilor noastre și valoarea propriei persoane.

Relațiile în care putem fi noi înșine

Experiența mea profesională m-a făcut să înțeleg că performanța nu se construiește niciodată în afara relațiilor. Deoarece suntem ființe sociale, noi avem nevoie de oameni care să ne învețe, să ne inspire, să ne ofere încredere și, uneori, să ne ajute să înțelegem lucruri despre noi pe care singuri nu le putem vedea.

În psihoterapie, relația de lucru este una dintre condițiile care fac posibilă schimbarea. Ea presupune colaborare, încredere și capacitatea de a rămâne implicați chiar și atunci când apar dificultăți. 

Desigur, o relație profesională nu este o relație terapeutică. Totuși, putem învăța ceva important din această perspectivă.

Oare putem performa sănătos într-un mediu în care nu ne permitem să fim vulnerabili? În care greșeala este trăită ca o rușine, dezacordul ca o amenințare, iar oboseala ca o dovadă de slăbiciune? În acel spațiu, în acel context, ce vom face cu emoțiile noastre mai puțin confortabile? Cu frustrarea, furia, invidia sau dezamăgirea?

Pentru că este important să putem recunoaște și gândi inclusiv emoțiile pe care am prefera să nu le avem. Ele nu sunt întotdeauna plăcute și nici nu trebuie transformate imediat în comportamente, dar pot spune ceva esențial despre conflictele, limitele/ limitările sau nevoile noastre.

A fi un profesionist matur nu înseamnă să nu simți niciodată furie sau îndoială. Înseamnă și să poți rămâne în contact cu ceea ce simți, fără să fii condus în întregime de acea emoție.

Îmi doresc mai multe organizații în care oamenii nu sunt apreciați exclusiv pentru ceea ce produc, ci sunt priviți și ca persoane cu o viață interioară, cu limite, vulnerabilități și potențial creativ.

Să nu uităm omul din spatele performanței

Privind din nou către poveștile din Chef’s Table: Legends, mă atrage în special faptul că fiecare dintre aceste cariere de excepție este legată de ceva care depășește succesul individual.

De bucurie, de grijă, de creativitate, de transmiterea unei experiențe către ceilalți.

Aici se află o întrebare pe care merită să ne-o adresăm periodic: ceea ce construim astăzi ne mai reprezintă? Cu siguranță că răspunsul nu va fi tot timpul unul simplu, și nici confortabil.

De cele mai multe ori, pe parcursul vieții, noi trecem prin diverse perioade de transformare, iar profesia în care am investit ani de viață ajunge uneori să nu mai exprime în aceeași măsură persoana care am devenit. Alteori, profesia poate rămâne aceiași și la fel de importantă pentru noi, dar avem nevoie să schimbăm felul în care o trăim.

Sunt aproape convinsă că dezvoltarea profesională nu poate fi separată complet de dezvoltarea personală. Putem investi în cursuri, certificări, competențe și rezultate, dar avem nevoie să investim și în capacitatea de a ne înțelege propriile emoții, de a construi relații și de a ne păstra curiozitatea.

Să avem spațiu pentru corpul nostru, pentru odihnă, pentru prietenie, cultură, artă ,joc și creativitate. Pentru acele experiențe care nu pot fi transformate în indicatori de performanță, dar fără de care viața noastră interioară riscă să devină tot mai săracă.

Și poate că nu este întâmplător faptul că atât de multe dintre aceste lucruri au legătură cu spontaneitatea și cu sentimentul de a fi viu.

Ideea de individuație a lui Jung merge în aceeași direcție: nu devenim noi înșine doar prin acumularea de realizări, ci și printr-un proces continuu de diferențiere, cunoaștere și integrare a propriei identități.

În activitatea mea de psiholog, dar și în reflecțiile asupra propriului parcurs profesional, îmi doresc să păstrez vie această întrebare: ce fel de viață construim în timp ce construim o carieră? 

O profesie ne poate aduce recunoaștere și, totodată, putem avea nevoie să ne regăsim bucuria.

Ce mi se pare important este să nu uităm, este că putem fi ambițioși fără să ne abandonăm valorile, și că putem accepta responsabilități fără să devenim responsabili pentru tot.

Succesul îl putem trăi fără să îl transformăm în singura dovadă că merităm să fim apreciați.

Și mă întorc la întrebarea din povestea lui Thomas Keller: de ce facem, de fapt, ceea ce facem?

Poate că adevărata performanță nu este să ajungi atât de departe încât toată lumea să știe cine ești, ci să rămâi suficient de aproape de tine încât tu să nu uiți niciodată cine ești.