Sfatul expertului

Am un prieten cu care vorbesc de 5 ani. De un an de zile, din cauza unor datorii pe care nu a putut sa le dea la timp, a inceput sa joace la jocuri de noroc. Cum pot sa-l fac sa renunte la acest viciu? La doctor nu vrea sa mearga pentru ca este convins ca el nu are probleme si ca se poate lasa. Astept un sfat din partea D-voastra cum sa-l ajut sa renunte la acest obicei. Va multumesc!

Am 20 de ani si locuiesc cu parintii. Tata e alcoolic si cu mama nu ma inteleg aproape deloc. Mereu imi spune ca nu fac nimic. Avem 2 apartamente, celalalt e gol, nu sta nimeni, si daca vreau sa ma mut imi cere sa ii platesc chiria de 150 de euro. Problema e ca sunt studenta la zi in anul I si avand cursuri atat dimineata cat si seara mi-e greu sa imi iau si o slujba. De 3 ani ma confrunt cu atacuri de panica, oboseala psihica, insomnii si ulcer. In fiecare dimineata imi da trezirea la 5.30 cand pleaca tata la serviciu si face o galagie insuportabila. In timpul zilei nu ma lasa sa ma odihnesc deloc, oricat de obosita as fi. Cateodata simt ca nu ma mai pot tine pe picioare, insa nimeni nu ma asculta. Mai am un frate mai mic, de 14 ani, care se comporta la fel de urat cu mine. Eu sunt o persoana mai linistita, imi place sa citesc, imi place sa studiez, sa socializez. Majoritatea oamenilor ma apreciaza, insa atunci cand vin acasa nu aud decat lucruri care ma fac sa cred ca sunt cea mai mica si neinsemnata fiinta de pe pamant. Stiu ca mi-ar prinde bine sa ma mut. Dar nu am bani incat sa imi pot permite. Va rog sa ma ajutati cu o solutie.

Sunt casatorita de 20 de ani. Am doi copii si un sot care are o personalitate foarte puternica. Am fost obisnuita sa fiu un copil ascultator. Acum sunt o sotie ascultatoare. Cred ca personalitatea mea este prea slaba. Acum, dupa 20 de ani daca incerc sa „comentez” ceva, ii creeaza sotului meu surprize. Oricum cuvantul de ordine la el este „nu comenta”. Cred ca ma tem de el… Ce as putea sa fac sa capat incredere in mine?

Am trait 3 ani impreuna cu sora mea si prietenul ei care, intre timp, i-a devenit sot. Aveau inca de la inceputul relatiei probleme care, desi pareau minore, evoluau in niste certuri ingrozitoare. S-a ajuns in prezent la o comunicare foarte slaba. Consider ca orice cearta degradeaza relatia, nu mai vorbesc de asa zisele „pauze”, care nu au lipsit din relatia lor. S-au casatorit si au un copil. Problema este ca sotul surorii mele este cu 3 ani mai mic decat ea si e inca „copil”(23), fiind destul de alintat in familie si inca isi doreste din plin libertatea de a fi singur. Lipsa lui de responsabilitate si iesirile la bere sufiecient de dese, ca in timpul burlaciei, o supara ingrozitor pe sora mea si ii slabesc si mai mult increderea. Inteleg foarte bine varsta lui si cerintele mari pe care le are viata de la noi, dar va rog sa-mi spuneti cum as putea sa-i ajut, sau de ce anume este nevoie ca sa inteleaga ambii ca familia este un lucru foarte serios si copiii au nevoie de o buna educatie si in nici un caz de un tata iresponsabil si o mama mereu suparata si nervoasa. Va rog frumos sa-mi dati un raspuns mai amplu decat o trimitere la psihoterapeut, pentru ca am incercat sa-i conving sa mearga la unul, si n-am reusit. Va multumesc mult pentru timpul acordat.

Sunt divortata de aproximativ trei ani. In relitate, nu sa divortez a fost dorinta mea, ci doar o ultima incercare de a atrage atentia partenerului meu (cu care am convietuit 18 ani) asupra problemelor grave pe care le aveam in casnicie. Probleme de toate genurile. Nimic nu mai functiona iar el nu dorea sa comenteze nimic cu mine. Trata orice incercare de conversatie ca pe o lipsa de activitate din partea mea dupa care ma simteam si deosebit de umilita. Incercam sa ii spun ca sunt bolnava de stress din pricina afacerii problematice pe care o aveam, cu numeroase actiuni in tribunal; locuiam impreuna cu cei trei copii in aproximativ acelasi spatiu in care se desfasura afacerea noastra, nu aveam absolut nici o zi intimitate si liniste, socrii erau zilnic „sa ajute”, angajatii ne deranjau si de la toaleta. Toata lumea stia viata noastra, la ce ora m-am trezit, ce am mancat etc…. Toate problemele firmei (era imposibil o zi fara probleme) se discutau si in casa pana la ora culcarii dupa care, bineinteles, aveam nevoie de ore sa ma relaxez ca sa pot adormi. Iar a doua zi dimineata nu imi mai doream sa ma trezesc deloc. Pentru ce? Apoi sotul meu iubea cate un pic fiecare noua angajata care venea.

[…]

Barbatul cu care sunt de un an si jumatatea fost un mare risc. Dar Dumnezeu m-a ajutat aici. Acest om are multe reale calitati, se intelege minunat cu fiica mea de 8 ani, il apreciez, il respect enorm dar nu sunt indragostita de el. Sper in acest sentiment iar el il merita. Ce nu pot intelege este DE CE MINTEA MEA SE INTOARCE CLIPA DE CLIPA IN TRECUT, la cele cateva amintiri frumoase si indepartate cu fostul meu sot? Nu imi doresc sa facem dragoste dar visez ca el sa imi mangaie parul si obrajii in timp ce stau cu capul pe genunchii lui. DE CE? SI CAND VOI PUTEA UITA TRECUTUL CA SA POT INCEPE SA TRAIESC DIN NOU? Nu stiti cat de mult doresc un raspuns… va multumesc.

De catva timp am o problema care ma ingrijoreaza! In repetate ori inainte de a dormi in momentul in care vreau sa inchid ochii vad o umbra neagra care simt ca imi absoarbe energia! Nu stiu daca o vad dar o simt, stiu ca e acolo si imi trasmite o frica ce ma paralizeaza. Nu stiu daca nu pot deschide ochii din cauza ei sau din cauza panicii! Pare un paragraf dintr-o poveste sf dar chiar mi se intampla si nu mai stiu ce sa fac ca sa imi blochez mintea. Cred ca de fapt este un conflict interior nerezolvat… Dar care?

Am nevoie de sfaturile d-stra, ale unui psiholog, caci eu nu stiu cum sa procedez in situatia care ma aflu. Eu am un baietel de 3 ani de la prima casatorie si sotul meu actual are si el un baietel de 7 ani de la prima casatorie, dar nu locuieste cu noi, decat doar 2 zile pe saptamina, in rest e cu mama lui. Deci, soacra mea insista la sot si la mine deja, ca zilele cand vine copilul lui la noi sa-i las sa iasa ei singuri in oras, la plimbare, nu conteaza unde, dar sa fie ei singuri fara mine si copilul meu, caci zice ca baiatul lui devine gelos si rautacios pe mine si baiatul meu, caci noi suntem mereu cu tatal lui si astfel el se va simti important daca taica-sau o sa iasa cu el doar singur. Dar eu nu sunt sigura c-ar fi metoda cea buna, caci ar fi ideal sa-i facem sa se obisnuiasca impreuna caci doar suntem o familie, nicicum nu-mi intra in cap in ziua de odihna sambata, sa ne separam. Va rog, spuneti-mi cum ar fi bine. Va multumesc anticipat. Ana

In urma cu 4 ani am cunoscut o fata care m-a facut sa o iubesc enorm. Era persoana pe care mi-o doream dintotdeauna, era persoana langa care oricine simine ma tinea in casa si ea iesea cu colegii si cu alti baieti. Prin discoteci si lautari… Are doar 20 de ani, am inteles ce avea, dar am zis ca e copil inca si nu isi da seama. Am incercat sa vorbesc dar. Nu stie nici macar un „iarta-ma” sa-ar fi dorit sa traiasca. Pentru ea am lasat tot, prieteni, distractie, familie si tot doar pentru simplul fapt ca ea sa fie fericita. Ajunsesem sa ii cer voie sa ma pot duce la fotbal cu prietenii sau sa ies la o bere cu colegii. Toate astea pe mine nu m-au afectat pentru ca singurul meu scop in viata era sa fie ea fericita, astfel eram si eu. Am crescut-o, i-am facut toate poftele, chiar am luat-o langa mine sa lucreze. Si i-am dat un post mai bun la un magazin de renume international din carreffour.

Toate bune si frumoase pana acum 3 saptamani cand am aflat ca ma mintea cu nerusinare. Ca pe zica.

Acum… De cand ne-am despartit e cu un baiat… Nici macar o luna nu a asteptat sa ne despartim si deja a doua zi de cand ne certasem ea era in bratele altuia. Trecand peste toate astea si peste faptul ca tot pe mine ma acuza ca m-am schimbat, mi-am luat inima in dinti si m-am dus la ea la serviciu. M-am pus in genunchi si am cerut-o. Ce credeti ca s-a intamplat? Nu a vrut. Si de atunci, ea iese cu acel tip. Are bani, are mama si tata full… Unde am gresit? Unde a fost problema pentru ca eu consider ca am facut tot ce se putea ca sa fie bine insa… Tot eu eram vinovat.va rog ajutati-ma pentru ca am ajuns intr-un moment foarte greu in viata mea si nu mai stiu ce sa fac… Nu stiu … Cel mai mult ma incanta faptul ca toti prietenii nostrii comuni ma sustin pe mine pentru ca stiu cat suflet am pus in aceasta relatie si cine tragea sforile.

Buna ziua, Ma numesc Anca si am 30 ani. Am nascut in urma cu 11 luni un baietel cuminte si frumos. Am un sot pe care-l iubesc si care ma iubeste. As putea spune ca toate sunt bune si frumoase in viata mea, mai putin faptul ca cred ca sufar de depresie postnatala. Nu o forma grava, dar una indeajuns de puternica incat sa imi creeze probleme cu sotul si in viata de zi cu zi. M-am considerat intotdeauna o femeie puternica si curajoasa insa acum plang din aproape orice suparare. Se rasteste sotul la mine, imi vine sa plang. Am impresia ca nu pot sa am grija de copilul meu cum trebuie si-mi vine sa plang. Nu am prieteni si nu am cu cine sa vorbesc in afara de sotul meu. Si el nu e intotdeauna dispus sa ma asculte. Incerc sa ma controlez dar nu reusesc. Cea mai grava criza a fost in urma cu vreo 3 luni cand efectiv mi-am dorit sa mor, gandindu-ma ca nu mai are nimeni nevoie de mine si incurc pe toata lumea. Atunci am realizat ca e ceva in neregula cu mine, ca nu-i normal sa gandesc asa si ca ar trebui sa ma bucur de ceea ce am si nu sa plang si sa-mi doresc sa mor. Am inceput sa caut pe net si in urma cu vreo trei saptamani am inceput sa iau tinctura de sunatoare, calciu, magneziu si vitaminele B. Am mai avut o cadere acum in weekend si sotul meu s-a suparat. Incerc sa-l inteleg si pe el, stiu ca ii este foarte greu insa nu reusesc intotdeauna sa ma controlez. Eu m-am intors la lucru cand baietelul meu a facut 4 luni si a ramas sotul meu cu el acasa. Tata a murit la trei saptamani dupa ce am nascut, nu a reusit sa-l vada pe copil. Cam asta e situatia. Intrebarea mea este ce altceva mai pot face ca sa ma intorc inapoi pe linia de plutire, ceva ce nu implica medicamente si doctori? ( Sunt din Arad si nu avem psihologi terapeuti in oras). Va multumesc.

Tatal meu sufera de cativa ani de o depresie, care desi tratata nu poate fi rezolvata.Are perioade cand se simte mai bine, dar de vreo doua luni nu mai vrea sa mai ia tratament si nici sa mearga la doctor. Este o fire inchisa, nu comunica prea bine nici macar cu mama mea si nu mai vrea sa iasa din casa, sta toata ziua in pat, nu are nici un fel de activitate, se vaita ca nu poate sa doarma, ca este obosit, dar mama spune ca noaptea doarme. Ce sfat imi dati, ce sa fac in aceasta situatie?

Sunt o mama tare tematoare! Am un baietel de 2 ani si 9 luni si sunt o fire mai mult decat precauta! Pe langa asta, mai am si unele presimtiri ca nu ma voi bucura niciodata de propriul meu copil! Si ca ceva sau cineva il ameninta mereu! Stiu ca asta este doar in mintea mea si totusi aceste ganduri imi domina viata. Ce as putea sa fac? Precizez ca nici mamei mele nu i-a trait unicul ei fiu! La fel a patit si bunica mea! As vrea din inima sa am doar un baiat sanatos si un om implinit in toate planurile vietii! Adica un om normal! Va multumesc daca mi-ati da niste sfaturi sa lupt poate cu mintea mea!

Intrebarea pe care o pun e legata de copilul meu. Merge la gradinita la grupa mijlocie si problema mea este ca plange si acum si nu vrea la gradinita. Eu si sotul meu suntem suparati din acest motiv, l-am luat cu frumosul, i-am promis atatea si i le-am luat (dulciuri, jucarii). L-am luat in toate modurile si nu stim ce sa mai facem. Ce ar trebui sa facem ? Sau cum sa facem? Suntem disperati din acest motiv, se uita lumea la el si la noi cum plange acolo. Dati-ne un sfat.

Buna ziua. Ma numesc Neagoe Mihaela, am 19 ani si sunt casatorita de 3 ani. Sotul meu este mai mare cu 13 ani ca mine. Locuim impreuna cu parintii lui si de un an de zile au inceput certurile intre noi. Avem si un copil in varsta de 1 un si 4 luni. Ne dorim foarte mult o casa a noastra dar dintr-un salariu de invatator nu ne putem permite. Ne certam din nimicuri, din ce in ce mai des ma gandesc la sinucidere, caut o scapare din aceste probleme. Simt ca nu mai fac fata stresului care este foarte mare. Eu sunt o persoana foarte nervoasa, singurul lucru care ma mentine lucida este copilul pentru care imi doresc tot ce e mai bun. Cum as putea scapa de stres? Pentru mine cea mai mare dorinta ar fii sa avem o casa a noastra pentru ca tot timpul certurile pleaca de la mama lui care niciodata nu este multumita iar eu nu sunt persoana care sa cedeze atunci cand ea are dreptate. Va rog mult de tot ajutati-ma cu un sfat pentru ca nu stiu ce sa ma mai fac, am un copil de crescut iar in acest mediu nu se poate. Tatal sotului este alcoolic si, chiar daca sotul este o persoana foarte buna, tatal lui de cate ori se imbata ne da afara din casa si nu avem unde ne duce cu copilul. Astept un raspuns. Va multumesc anticipat.

Pe cine sa aleg? Sunt impreuna cu X de un an (eu am 23 de ani). Totul a pornit dintr-o intamplare. La inceput eu nu am vrut sa fiu cu el pentru ca nu ma simteam pregatita sa ma implic. Mi-a zis ca asteapta cat e nevoie… Si a asteptat cam 4 luni (timp in care eu am fost cam nehotarata – o seara stateam cu el, o saptamana nu – dar el a rezistat). Am aflat (dupa ce m-am hotarat sa fiu cu el) ca bunicul lui dinspre mama a fost tigan – el e deci corcitura) pentru a ma desparti de el (pentru ca parintii mei nu ar accepta niciodata asa ceva) i-am spus ca ai mei nu sunt de acord pentru ca el nu avea facultate. Dar acum a dat si la facultate pentru mine (el munceste in constructii pentru a o putea ajuta pe sora lui mai mica sa termine facultatea). A avut rabdare cu mine si in privinta sexului deoarece timp de un an eu nu am vrut sa se intample nimic. In plus eu am pus punct de mai multe ori (pentru ca situatia devenea stresanta (trebuia sa ne ascundem mereu) si de fiecare data el a fost cel care m-a sunat (o singura data eu l-am sunat dar tot eu pusesem punct). Stiu ca si-a incalcat mult orgoliul ca sa se reintoarca la mine… Dar a facut-o. Inteligent e, frumos e (si stie asta), are o personalitate foarte puternica, e foarte tandru (nu ma lasa niciodata sa stau suparata – cand simte asta – si ma intuieste perfect). Mi-e frica sa le spun alor mei pentru ca nu vreau sa-l fac pe tatal meu sa sufere (mai ales ca mi-a zis o data ca un var de-al lui a murit din cauza asta (fata lui s-a casatorit cu un tigan). Care ar fi cea mai buna solutie pentru ca eu una simt ca nu pot lua nicio o hotarare. Va multumesc anticipat!

Am avut o copilarie groaznica! Am avut o mama deosebita care a gresit foarte mult traindu-si viata langa o persoana nepotrivita. Tata nu a adus niciodata bani in casa si in plus pe cei pe care ii aducea mama… El ii bea. Si cand venea acasa o lua la bataie. Nu era zi sa nu plang… Sa nu sufar… Sa nu asist la asa ceva. Incredere in mine nu am avut niciodata! Chiar daca in scoala generala si in liceu eram printre primii din clasa mea.

Am ajuns la facultate. Mi-a fost groaznic de greu. Eram obisnuita cu mama. N-am facut niciodata ceva singura. A fost intotdeauna langa mine sa ma ajute. Desi consider ca lipsa de incredere s-a datorat in mare parte ei. Avea atatea pretentii de la mine… Voia sa nu fac ce a facut ea. S-a imbolnavit cand eram prin clasa a xi-a. Avea cancer. Tati a fost alturi de ea pana la ultima suflare! Nu am crezut ca poate sa o iubeasca atat! Mami s-a chinuit atat de tare! A slabit… Ajunsese la treizeci si ceva de kg… Avea dureri groaznice… Si se ruga non stop sa moara! Nu puteam sa inteleg atunci ca asta era cel mai bine pentru ea. Am fost o egoista! Asa cum am fost egoista atunci cand am plans si am rugat-o sa nu se desparta de tati… Nu voiam sa traiesc fara tata! Aveam 5 ani atunci, dar cu toate astea inca ma simt vinovata. A murit… A murit pe 13 iulie 2006… Ziua in care implineam 20 de ani! A murit de ziua mea! Nu mi-am mai sarbatorit ziua de nastere de atunci!

In aceeasi zi, credinta mea in dumnezeu s-a pierdut pentru totdeauna. Imi amintesc ca mergeam in fiecare duminica la biserica. Ma rugam plangand in genunchi in fiecare noapte, in camera mea. Aveam o icoana primita de la mami care nu a crezut niciodata in dumnezeu. Dar mi-a daruit-o pentru ca eu credeam. Si ma rugam noptile sa traiasca. Sa nu mi-o ia. Si m-a ascultat cineva sus acolo? Nu. Asta pentru ca nu exista nimeni acolo.

Langa mine a fost persoana cea mai importanta pentru mine in momentul de fata, prietenul meu… Care e tigan! Mami nu a avut nimic impotriva relatiei mele cu M. In schimb, dupa moartea ei, tatal meu parca a innebunit! Am avut intotdeauna o relatie extraordinara cu tati, eram preferata lui. Nu m-a certat niciodata. Si chiar daca o batea pe mami, nu a ridicat niciodata mana la mine. Dupa moartea mamei mele a innebunit! Mi-a interzis sa mai am de-a face cu m. Facea niste crize groaznice! Tipa la mine, ba chiar m-a dat afara din casa. […]M-a amenintat ca se sinucide. Mi-e atat de frica!

Am terminat facultatea si stam in chirie acum. Suntem impreuna. Ne iubim. Dar… Nu merge bine! Nu am putut sa ma angajez, nu am putut sa imi dau nici macar licenta. Mi-e frica de interviuri, mi-e teama ca nu o sa pot sa fac fata unui loc de munca. Nu am incredere in mine. Consider ca nu sunt in stare sa fac nimic. Neincrederea asta imi distruge relatia. Alunga de langa mine persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta.

Sa va zic cate ceva despre el… E un om minunat. Chiar daca e tigan… Am fost colegi de clasa in liceu si am avut o pasiune unul pentru celalat toti cei 4 ani.  Acum el lucreaza, sa putem sa traim cumva. Si dupa ce ca stau toata ziua in casa, il cicalesc groaznic. Mi-e atat de frica sa nu il pierd. Stiu ca are colege dragute si imi aduc aminte de el in trecut… M-a asigurat ca ma iubeste si ca nu ar face niciodata nimic sa ma raneasca. Stiti… Nu l-am mai lasat sa vorbeasca cu fetele de la el de la serviciu. Nici macar sa le salute. Cand vorbesc cu el la telefon si aud un glas de femeie, innebunesc. […] A vrut sa plece de cateva ori sa isi puna ordine in ganduri. Dar m-am aruncat la picioarele lui si am inceput sa plang. Am vrut sa ma sinucid pentru ca mi-a zis intr-o zi ca nu mai vine acasa… M-a salvat o colega de apartament.

[…]M-am gandit ca cel mai bine ar fi sa imi pun capat zilelor. Acum cateva zile mi-am cumparat niste pastile… Astept doar un moment de-ala… Nu stiu daca e cea mai buna decizie. Tot ce vreau e sa scap de suferinta. Stau si ma gandesc ca v-am scris… Nu stiu de ce. Voiam poate doar sa ma descarc sau… Imi pare rau pentru tot. Imi pare rau ca las in urma cel putin o persoana care ma iubeste… Nu stiu ce sa mai fac. Am nevoie de un sfat…

Sotul meu este din ce in ce mai nervos. Avem o relatie care a trecut prin multe incercari. Acum pot spune ca ar trebui sa fim mai linistiti. Ne-am casatorit de curand (locuim impreuna de 4 ani), ne vom muta in curand in casa noua si incepem o perioada noua a vietii. In loc de liniste, spre surprinderea mea, sotul meu a devenit foarte nervos, e pesimist in multe lucruri desi el nu recunoaste si spune ca e fericit cu mine. Ne iubim foarte foarte mult dar relatia a ajuns intr-un punct critic. De vina este si bautura si oboseala psihica din partea lui. Am incercat sa discut cu el dar are momente cand e de acord cu mine ca greseste si are momente cand rabufneste ca numai eu sunt de vina in orice. Si un singur cuvant banal care nu ii convine in acel moment poate duce la certuri aprinse. Rareori se ajunge si la violenta, lucru pe care nu vreau sa il accept in viata. Nu stiu ce sa fac. Il iubesc foarte mult, e un familist dar nu mai suport iesirile acestea fara logica si simt ca nu le putem discuta deoarece nu ma intelege. Exista cu adevarat tratamente medicamentoase pentru calmare, sau tratamente psihologice bune? As vrea sa imi recomandati un psiholog bun in Constanta. Nu stiu daca ar accepta un psiholog sotul meu dar daca situatia nu se amelorioreaza trebuie facut ceva. Au fost momente in care i-am spus ca plec daca nu facem ceva sa fie mai bine. Reactia lui este foarte orgolioasa si imi spune sa plec, dar stiu ca nu vrea sa plec. Are reactii extreme, contradictorii. Nu stiu ce sa fac desi ma consider o persoana puternica si cu un rationament bun, dar care se bate cap in cap cu sentimentele.

Povestea mea incepe o data cu varsta adolescentei, cand m-am indragostit nebuneste de un baiat totul a fost bine, cel putin asa vedeam eu pana au inceput discutiile, certurile, jignirile si apoi bataile din partea lui. Stiam ca gresesc ca mai continui aceea relatie dar nu puteam sa ma rup. Aveam momente cand ma detestam pentru ceea ce fac si pentru ce accept in schimbul la nimic. Pentru ca nu primeam in schimb nici macar o vorba buna. Timpul a trecut si nici acum nu pot sa imi dau seama cum s-a intamplat minunea de a intalni un baiat care era exact opusul personajului negativ din povestea mea, cert este ca m-am indragostit treptat dar sigur de acest baiat si in ziua de astazi imi este sot, numai ca toate acestea nu s-au intamplat pe un fagas lin ci cu multe probleme pentru ca prietenul meu anterior nu s-a multumit cu raspunsul ca nu il mai iubesc si a tinut cu tot dinadinsul sa imi faca viata grea atat mie cat si iubitului meu actual, la modul nebunesc. Nu o data a primit actualul meu sot amenintari ca daca nu se desparte de mine ii va fi tare rau. Tot cu sudori pe sira spinarii am petrecut si la nunta, pentru ca ne amenintase ca vine si ne strica toata petrecerea. Va spun sincer am trecut prin clipe de cosmar care credeam ca nu se mai termina, imi era frica sa ies din casa singura, cand mergeam pe strada aveam impresia ca cineva ma urmareste permanent, parca toata lumea se uita obsesiv la mine, dar… Totul s-a terminat in momentul in care fostului meu prieten i-a cazut cu tronc o alta fata din cartier care habar nu avea in ce se va baga, dar eu am rasuflat usurata ca aveam sa scap si sa imi traiesc adevarata iubire in liniste. De atunci au trecut 4 ani, dar de aproape un an am niste vise ingrozitoare care, culmea, par foarte reale. Intr-o noapte m-am trezit plangand si transpirata. Dupa ce m-am linistit, mi-am adus aminte ca l-am visat pe el cum ma batea si cum imi ameninta sotul. In alte nopti ma visez facand dragoste cu el si culmea chiar imi face placere si sunt fericita. Lucrul care ma ingrozeste cel mai tare e gandul ca in subconstientul meu poate mai am niste sentimente pentru el si ma simnt tare rau si imi e rusine de sotul meu care e un om atat de bun si de cald cu mine. Mi se pare ca in momentul in care ma visez cu fostul iubit facand dragoste parca il tradez. Va rog sa ma ajutati cu un sfat, cu o povata pentru ca nu mai stiu ce sa cred si imi e teama sa nu vorbesc in somn iar sotul meu sa ma auda si sa imi puna intrebari. Va multumesc anticipat!!!!!!!

Aloha! Am aproape de 20 de ani, deci nu sunt foarte coapta in ceea ce priveste relatiile dar consider ca posed o calitate deosebita si anume pot intelege oamenii si ii pot ajuta. Insa, exact acum cand a mea caliate trebuie exploatata la maximum, ma lasa in ceata. Am fost 2 ani si 8 luni cu un baiat pe care l-am iubit mai mult sau mai putin insa am crescut impreuna si am invatat foarte mult unul de la celalalt. Anul acesta am dat BACul (asta a fost si unul din motivele pt care am ales sa raman cu el – sprijin moral) insa spre final, am cunoscut un alt baiat pentru care l-am parasit pe fostul prieten. Acum sunt cu acest baiat (22ani) de 4 luni, stiu ca ma iubeste, insa ii este foarte greu sa aiba incredere in mine. Cele 2 prietene stabile pe care le-a avut inaintea mea l-au parasit, ultima lanasandu-l in strada la propriu (provine dintr-o familie dezbinata, insa a facut facultatea de psihologie in paralel cu un job de grafician pe care il are – cu alte cuvinte se intretine singur de la 18 ani). Tot timpul face comparatii cu fostele relatii, imi spune ca si eu am sa-l parasesc si oricat de mult ma straduiesc, lui ii este greu sa aiba incredere in mine. Pe de alta parte, simt si eu o presiune fiindca stiu ca le-a iubit foarte mult si uneori ma tem ca nu sunt indeajuns de buna ca ele. Va rog, oferiti-mi o posibila solutie fiindca il iubesc foarte mult si-mi doresc sa-l scap si sa ne scap de povara trecutului pt a putea construi ceva frumos pe viitor.

Va scriu pentru ca sunt la inceput de drum in viata si am nevoie de un sprijin. Sprijin pe care nu-l gasesc langa familia mea. Parintii mei au divortat cand aveam 11 ani, eu am ramas in grija mamei, care s-a recasatorit. La inceput m-am inteles bine cu sotul ei, insa acum relatia noastra (mama, eu, tatal meu vitreg) pot spune ca nici nu mai exista. Cu tatal meu natural nu tin legatura… Simt ca ma pierd pe mine insami. Nu ma mai pot concentra la ceea ce vreau sa realizez, am parte numai de esecuri si nu stiu cum sa scap de ruina asta! Va rog, orice sfat imi este de folos!

Buna seara. As dori sa ma ajutati si sa imi dati niste sfaturi. Ma aflu intr-o problema jenanta pentru mine: ma balbai. Nu pot trece peste acest complex. As vrea sa remediez problema, mi-as dori din tot sufletul. Sufar pe tema aceasta. Pentru ca simt ca nu pot sa evoluez cum mi-as dori! Ma impiedica aceasta… boala, asa o definesc eu! Stiu ca se poate remedia cu ajutorul unui psihoterapeut, adica al dumneavoastra. Stiu ca problema mea vine din copilarie si as vrea sa trec peste acest obstacol. Am avut un parinte agresiv! Ma certa, era o admosfera deseori tensionata, plina de certuri, probabil din cauza temperamentlui sau nevrotic-agresiv. Ma batea des: banuiesc ca asa stia el sa isi rezolve problemele sau sa educe un copil. Pentru ca a devenit parinte devreme, la 19 ani. Obisnuiesc sa dau vina pe tatal meu pentru problema mea, datorita comportamentului sau! Ma inchid in mine, nu sunt multumita de mine pentru ca nu pot comonica… Nu pot vorbi normal. Mai mult, observ ca am si eu acest comoprtament agresiv si as vrea foarte mult sa scap de el! Probabil acest comportamment agresiv al meu vine, datorita complexului meu, nemultumirii mele fata de mine, de persoana mea. Pentru ca nu imi place si nu vreau sa pun pe nimeni in situatia de a ma suporta! Probabil necesita mult autocontrol si psihanaliza. Sa imi observ greselile si sa incerc sa le inteleg! As vrea foarte mult sa ma ajutati sa imi dati niste sfaturi! Va multumesc anticipat! Cu drag si multa stima, Nicoleta

As vrea sa te rog sa ai rabdare sa citesti povestea de mai jos. Poate ti se pare una comuna si banala, dar eu am trait-o pe pielea mea si, crede-ma, si azi simt gust amar cand imi amintesc ce am patit. Am avut o relatie de 4 ani de zile cu o persoana minunata, pe care o credeam jumatatea mea. Fiind amndoi mai impulsivi, relatia noastra a avut parte de multe suisuri si coborasuri, dar intotdeauna ne-am iubit foarte mult. Am plecat vara trecuta in State cu prietenele mele si cu el, si acolo, din cauza stresului foarte mare si a altor factori, am inceput sa ne certam foarte des. El se consola destainuindu-se unei prietene de-a mele. Bineinteles, fata in cauza era o prietena foarte buna de-a mea. Am venit din State si certurile au continuat. Ne-am facut planuri de a merge impreuna de Revelion. Dar cu o saptamana inainte de sarbatori ne-am despartit. A fost foarte dureros pentru ca il iubeam foarte mult, dar prietena asta a mea m-a consolat zicand ca si ea a trecut prin ce am trecut eu. Si uite asa am plecat la Revelion. Acolo, despartiti fiind, mi-a zis ca ma iubeste foarte mult dar ca nu mai putem fi impreuna pentru ca ne certam. Dar cu 2 ore inainte de anul nou am aflat ca prietena mea si el sunt impreuna. Tot in seara aia am aflat ca ea il iubeste in secret de mai bine de un an de zile. Am plecat acasa, bineinteles foarte bulversata si dezamagita in acelasi timp. A fost groaznic ce a urmat pentru ca prietena asta a mea sta la 2 etaje mai jos decat mine si ei au continuat relatia si dupa aceea. Deci ii vedeam aproape in fiecare zi. Bineinteles tipul m-a cautat si dupa aceea, sa-mi dea explicatii si sa isi ceara scuze pentru ca ma iubeste, dar nu a mai avut nici un sens, raul era deja facut. A trecut timpul, am inceput sa ma vindec, sa ma schimb. Am pus un accent mai mare pe felul in care arat si pe viata mea profesionala. Intre timp am cunoscut pe cineva care il stia pe fostul meu prieten si mai ales care stia si ce am patit eu. Am inceput un fel de relatie in care ne vedeam mai rar. A inceput sa-mi placa foarte mult de el. Persoana de care povestesc e foarte inchisa si rece, asa a fost obisnuit si acasa, in familie. Eu mi-am pierdut increderea in mine si din cauza aceasta, de frica de a suferi din nou evitam multe discutii cu el. Din aceasta cauza noi nu comunicam foarte bine. Ne-am despartit pentru ca lui ii este frica sa nu ma dezamageasca asa cum m-o dezamagit fostul. Dar de cand ne-am despartit am cautat amandoi situatii in care sa fim impreuna. Ba m-a ajutat sa ma mut, ba mi-a cerut ceva proiecte ba mi-a montat un dulap, am iesit la un suc sa ma revansez. Problema e ca el e foarte timid si inaintea mea nu a mai avut nici o relatie. Prietenii comuni nu stiu ca noi doi ne-am despartit, iar el in peajma lor se poarta de parca am fi impreuna, dar fara sa ne sarutam. As vrea sa-i spun ca mie inca imi place de el. Problema e ca eu nu mai am incredere in mine de cand am patit-o. Ce-mi sugerezi, sa-mi iau inima in dinti si sa-i spun ca imi place de el, sau sa merg inainte si sa-mi vad de viata? Mi-ar placea sa imi raspunzi, desi cred ca textul pe care l-am scris e foarte lung.

Buna ziua. Am o relatie cu prietenul meu de aproape 6 ani si as avea nevoie de sfatul dumneavoastra. Mereu cand avem o discutie mai serioasa sau in contradictoriu si ajungem la cearta el nu prea vorbeste in momentele astea, se inchide in el. Nu e genul care sa ia taurul de coarne si sa isi expuna parerea in asa fel incat sa discutam ce ne deranjeaza pe fiecare ca pe viitor sa evitam conflictele. Dupa cearta cateva zile e schimbat, e mai rece, mai distant si imi spune mereu ca nu e in apele lui din cauza ca ne-am certat. Eu am tot incercat sa-i spun ca intr-o relatie mai sunt si certuri si ca trebuie sa discutam cat mai mult si sa ne spunem ce ne place ce nu ne place, ca sa vedem ce putem face ca sa mearga totul bine itnre noi. Insa el mi-a spus ca ii place totul si chiar daca ar avea ceva de spus cu privire la mine nu mi-ar spune pentru ca nu vrea sa ma schimbe. Nu stiu cum sa-l determin sa vorbeasca si sa fie deschis cu mine atunci cand avem o problema de rezolvat sau atunci cand mie nu-mi convine ceva cum sa fac sa ii spun in asa fel incat sa nu-l inhib si sa poata sa vorbeasca si el? Sa pot afla mai multe despre ce gandeste el. Are putine momente cand se deschide si vine el in intampinarea mea si deschide anumite subiecte, pune intrebari despre relatia noastra si totul e perect atunci pentru ca il vad si il simt ca vrea sa comunice, dar asta se intampla destul de rar, iar pentru mine e important sa discutam atunci cand ne confruntam cu o problema, cand avem un conflict. Noi avem si o relatie mai la distanta pentru ca el este navigator de 1 an de zile si sta doar 3 luni acasa si 3 luni pe mare. Va rog sa ma ajutati si sa-mi dati cateva sfaturi. Va multumesc.

Prietenul meu sufera de ADHD, cum as putea sa il ajut?El are 25 de ani, uita des lucruri importante, se enerveaza din te miri ce, nu se integreaza in colectivul de la serviciu, este impulsiv, nu are reactii violente nici acar verbal, nu bea in schimb fumeaza mult, este constient ca are o problema si vrea sa trecem peste aceasta dar nu stim cum.

Am 22 de ani si traiesc un cosmar. Nu am decat prieteni falsi care ma considera o fraiera pentru ca mie imi place sa fiu mai copilaroasa. Asa uit de necazuri. Tatal meu a murit cand aveam 15 ani si am ramas cu mama si fratele meu si cu o bunica, care ne uraste. Cred ca este bolnava, are crize, sparge tot prin casa, ne blesteama si ne alunga mereu, deoarece casa este pe numele sau. Imi vine foarte greu sa vad cum distruge lucrurile pe care le-am cumparat in rate, cum sparge usile si tot ce prinde. Mama munceste zilnic, pana tarziu si totul cade pe umerii mei. Si eu lucrez si din salariul meu ma intretin la facultate. Dar mi-e tare greu cu stresul din casa. Cateodata imi vine sa dispar si sunt foarte necajita ca nu am si eu o viata normala si linistita. Nu am cu cine sa vorbesc, iar lumea are o impresie cu totul gresita, vina fiind a noastra, pentru ca ea este batrana. Am incercat sa evit scandalurile, m-am purtat ireprosabil fata de ea dar m-am speriat cand a inceput din senin sa ma blesteme si sa imi spuna sa plec ca nu am ce cauta in casa ei. Nu mai am tragere de inima sa fac nimic. Imi vine sa las totul asa, spart. Bunica mea ma distruge psihic! Mi-e frica sa nu se intample ceva cu noi. Nu stiu ce sa fac! Va cer cu disperare sfatul!

Prietenul meu imi reproseaza ca nu poate merge mai departe in relatia cu mine pentru ca nu am reusit sa aprind „scanteia” in sufletul lui, desi ne cunoastem de 3 ani. Este o persoana pragmatica, cerebrala. Insa, dupa cum spune, viata lui este ghidata 51% de puterea mintii si 49% de puterea sufletului. Imi doresc foarte mult sa am o relatie stabila si de durata langa el. Multumesc, Corina.

Ma nmesc Zaharescu Elena, 36 ani, sunt fizioterapeut. As vrea sa stiu ce ati putea recomanda pentru nelinistea mea in privinta diagnosticului mastoza fibrochistica. Am facut ecografie, iar medicul mi-a recomandat un chirurg de la Bucuresti care m-a vazut si a fost de acord sa ma opereze. A spus, insa, ca ma opereaza cind ma hotarasc eu. De aici am facut o usoara depresie. Am fost la endocrinolog si mi-a prescris diufaston si mastodinon, am fost si la un medic homeopat care mi-a spus ca am facut cea mai buna alegere ca nu m-am operat si am urmat un tratament homeopat. Problema este ca nu reusesc sa ma adun si tot ma gandesc ca poate fi si mai rau. As vrea sa trec mai usor peste asta ptentru ca am intilnit foarte multe femei care au aceasta dereglare si nu le sperie deloc. Plus ca vreau sa ma inscriu si la facultatea de psihologie si deabia astept sa incep. Astept raspuns. Va multumesc.

P.S. Cam de vreun an am si o artroza instalata pe umarul sting exact pe partea stinga unde am descoperit nodulul la san si cum iau antiinflatoare ma lasa si umarul si dispare si nodulul (la ecograf s-au vazut mai multi).

Buna ziua. Ma intreb daca nu cumva de dragul parintilor mei am renuntat la a-mi implini visele, la a fi fericita si am decis ceea ce voiau ei… Sufar de o maladie mentala grava si am nevoie de timp pentru recuperare, totusi la implicarea mamei, am lucrat 9 ani in invatamant, ceea ce nu ar fi trebuit, caci mi-am sacrificat astfel anii tineretii, avand tot timpul nevoie de medicatie. Acum parintii mei par a fi inteles ca imi este oarecum interzis sa ma stresez, dar mi-au propus sa ma pensionez, desi am numai 6 ani vechime, nemai pasandu-le de fericirea mea. Simt ca am gresit mult. Am urmat un curs la scoala de arta, tarziu, la varsta de 32 de ani, acum vreau sa termin anii de studii. As fi fost mult mai fericita daca in loc sa aleg facultatea de geografie, pe gustul parintilor, drept a doua facultate, as fi ales o facultate de design vestimentar, caci sunt pasionata. Arta imi aduce multa satisfactie si implinire spirituala, oamenii zambesc si sunt incantati. Desi am promisiunea unui barbat strain de ajutor financiar, eu totusi nu vreau sa ma mai complic si cred ca voi renunta la visul de a ajunge designer vestimentar, avand si posibilitatea unui nou serviciu la un orfelinat, anul viitor. Ma tem ca voi avea nevoie de medicatie din nou si as vrea sa ma casatoresc si, in sfarsit, sa incerc sa am un copil, cu orice risc. Exista posibilitati de cursuri de design la distanta, convenabile si m-as putea implini ca artist amator care expune. Sunt neincrezatoare in propriile forte. Am avut multa nevoie de un psiholog in anii copilariei si ai tineretii; chiar de tratament, cand eram copil. Parintii mei s-au eschivat pana in ultima clipa de la acest lucru. Simt ca nu am grija suficienta de mine si nu aleg din timp ceea ce este bine pentru mine. Desi nu mai sufar de anxietate atat de mult, totusi am ganduri pe care nu pot sa le alung doar cu un zambet sau prin credinta.

Sunt in clasa a 12-a. Mi-as dori sa dau la aviatie stiu ca se intra greu, in urma unui riguros examen psihologic. Doar 8-10% din candidati trec de proba psihologica. Apoi un test medical foarte amanuntit. Nu am cu cine sa ma sfatuiesc si as dori niste sfaturi si un test psihologic asemanator cu cel de la aviatie (greu) ca sa stiu daca am sanse sau daca ma orientez spre altceva. O a doua optiune ar fi la tehnica dentara.pentru mine este foarte stresant, imi doresc din toata inima sa stiu ca ce voi face mi se potriveste. Sper sa ma ajutati. Multumesc.

Am aflat ca am hipotiroidie si asta m-a dat peste cap. Ma simt foarte speriata mai ales ca medicul mi-a spus ca voi urma tratament toata viata. Nu stiu ce sa mai fac, parintii nu sunt alaturi de mine, din contra, mereu ma iau peste picior datorita acestui lucru. Va rog ajutati-ma, spuneti-mi daca exista vreo sansa sa ma pot vindeca si cum sa fac sa fiu mai putin obsedata de lucrul asta.