In cuplurile cu copii, nefericirea parintilor care decid sa divorteze ajunge sa insemne o rupere a universului copilului. Unul dintre parinti pleaca, rutina cu care cel mic era obisnuit dispare, iar dupa un timp – mai lung sau mai scurt, locul parintelui plecat este ocupat de un nou membru al familiei.
Monogamia, pe zi ce trece, devine o realitate de complezenta sau un compromis pe care il acceptam. Iar in timp ce unii par a face fata cu succes acestei situatii, altii evadeaza. Admiram cupluri a caror realitate nu o cunoastem, ci doar banuim ca este cea la vedere, si ne intristam ca noi nu am gasit acel ceva. Dar care e secretul?
Cum sunt femeile si barbatii diferiti? In ce privinta? De ce apar neintelegeri sau adaptari greoaie unii la ceilalti? Simplu: pentru ca fiecare isi impune propriul criteriu de judecata in evaluarea celuilalt. Cel putin asta sustine psiholoaga si feminista canadiana Susan Pinker in cartea plina de revelatii si aparuta la editura Curtea Veche, Paradoxul Sexelor.
Cu scop estetic sau de corijare a vederii, ochelarii sunt un obiect esential prin care privim lumea. Dar si pe care il privim cu ambivalenta. Unii ochelari adauga ani fetei, seriozitate, altii dau un aer cool, de geek la moda. Dar ochii, ochelarii si lentilele de contact fac parte importanta din identitatea noastra sociala.
O fata de o frumusete care impregneaza ecranul, cu trasaturi clasice, fotogenice si telegenice din orice unghi. Un amestec de inocenta si senzualitate. De spirit tineresc, adolescentin si cool, si de feminitate infloritoare, triumfatoare. O actrita precoce
si un om modest, dedicat cu religiozitate actoriei, profesia din care spune ca invata enorm despre viata…
Modul in care percepem realitatea si alegem sa raspundem la dificultatile vietii sunt determinate de ceea ce am invatat in familie, scoala, anturaj, dar si de experientele de viata pe care le-am avut pana in prezent. Uneori insa, intensitatea sau diversitatea problemelor intampinate depasesc posibilitatile noastre de a face fata sau raspunsurile noastre sunt… neobisnuite.
Am sustinut de curand un workshop cu tema relatia parinte-copil, la o scoala de renume din Bucuresti. Parintii elevilor de clasa a VI-a se declarau oarecum coplesti sau depasiti de problemele copiilor. Unul dintre ei chiar a declarat fatis: „Eu unul, recunosc ca nu sunt pregatit sa fiu parintele copilului meu. Observ sincer ca m-a depasit de mult in modul de a gandi, reactiona si chiar prin comportament”. Cam asa se prezinta realitatea, trista de altfel, a legaturilor dintre parinti si copiii. Parintii sunt oarecum depasiti de situatie, iar copiii se simt neintelesi sau invadati in propria intimitate, ori constransi de reguli sau pedepse rigide





















