„Nu caută boala. Caută grija.” Despre tulburarea factică și nevoia de a fi pacient
„Analizele sunt bune, dar eu simt că este ceva grav.”
Femeia din fața mea avea un dosar medical impresionant. Consultații, internări, investigații complexe, opinii de la medici din mai multe orașe. Își cunoștea fiecare rezultat de laborator, fiecare termen medical și fiecare tratament încercat.
Și totuși, niciun diagnostic nu părea să explice pe deplin ceea ce trăia.
În spatele poveștii ei nu se afla doar teama de boală. Se ascundea o nevoie profundă de a fi îngrijită, ascultată și protejată.
Există persoane care ajung să își construiască întreaga identitate în jurul rolului de pacient. Nu pentru bani, nu pentru a evita responsabilități și nici pentru un avantaj juridic. Ci pentru că, într-un mod greu de înțeles din exterior, boala devine singurul loc în care se simt văzute.
Aceasta este tulburarea factică.
Ce este tulburarea factică?
Tulburarea factică este o afecțiune psihică în care persoana produce, exagerează sau inventează simptome medicale ori psihologice pentru a fi percepută ca bolnavă și pentru a primi îngrijire.
Spre deosebire de simulare, scopul nu este obținerea unui beneficiu extern, precum bani, concediu medical, evitarea unei pedepse sau obținerea unor despăgubiri.
Motivația este una profund emoțională: nevoia de atenție, apropiere și îngrijire.
Pentru persoana afectată, rolul de pacient poate deveni o sursă de identitate și siguranță.
„Dar de ce ar face cineva asta?”
Este probabil întrebarea pe care o auzim cel mai des.
Pentru că, uneori, în spatele comportamentului nu se află dorința de a înșela, ci o suferință veche.
În multe cazuri, persoanele cu tulburare factică au trecut prin experiențe dificile:
- neglijare emoțională în copilărie;
- abuz sau traumă;
- spitalizări repetate în primii ani de viață;
- pierderea unei persoane apropiate;
- relații în care au primit atenție doar atunci când au fost bolnave.
Astfel, mintea poate ajunge să asocieze îngrijirea cu boala.
Mesajul interior devine: „Sunt văzut doar atunci când sufăr.”
Cum se manifestă?
Manifestările diferă de la o persoană la alta.
Unele persoane descriu simptome care nu pot fi confirmate prin investigații.
Altele modifică rezultatele analizelor sau își provoacă singure anumite simptome.
Pot merge frecvent la camerele de gardă, schimbă medicii atunci când nu primesc diagnosticul așteptat și acceptă investigații sau intervenții medicale riscante.
Nu de puține ori, au cunoștințe medicale peste medie și pot descrie cu mare precizie simptomele.
O poveste care spune mai mult decât diagnosticul
Cristina avea 39 de ani și era cunoscută în mai multe spitale.
Ajungea frecvent la consultații cu simptome severe, însă investigațiile nu confirmau ceea ce descria.
La început, medicii au fost convinși că este vorba despre o boală rară.
În timp, au observat că simptomele apăreau mai ales în perioadele în care rămânea singură sau după conflicte importante cu familia.
În psihoterapie, Cristina a vorbit despre copilăria ei.
Își amintea că mama devenea afectuoasă doar atunci când făcea febră. În rest, era rece și preocupată de propriile probleme.
„Când eram bolnavă, mă ținea în brațe. Cred că atunci m-am simțit cel mai iubită.”
Uneori, trecutul continuă să vorbească prin corp.
Când boala devine identitate
Pentru majoritatea oamenilor, boala este o experiență pe care își doresc să o depășească.
Pentru persoana cu tulburare factică, lucrurile sunt mai complicate.
Rolul de pacient poate aduce ceea ce lipsește în alte domenii ale vieții:
- atenție;
- apropiere;
- grijă;
- compasiune;
- sentimentul că este importantă pentru cineva.
Acest lucru nu înseamnă că persoana este conștientă de toate mecanismele care îi influențează comportamentul.
De multe ori, suferința este autentică, chiar dacă boala prezentată nu este.
Dar Sindromul Münchausen?
Multă vreme, termenul „Sindrom Münchausen” a fost folosit pentru formele severe ale tulburării factice.
Astăzi, specialiștii preferă denumirea tulburare factică, deoarece descrie mai corect tabloul clinic și evită conotațiile dramatice pe care le-a căpătat termenul vechi.
Există și o formă deosebit de gravă, în care o persoană provoacă sau inventează simptome unei alte persoane aflate în îngrijirea sa – de obicei unui copil – pentru ca aceasta să fie percepută ca bolnavă. Este cunoscută sub denumirea de tulburare factică impusă altuia și necesită intervenție medicală și socială rapidă, deoarece poate pune în pericol viața victimei.
Cum reacționăm?
Când aflăm că cineva și-a inventat sau și-a provocat simptomele, reacția spontană este adesea furia.
„Ne-a mințit.”
„Ne-a manipulat.”
„A pierdut timpul medicilor.”
Însă, dincolo de aceste reacții firești, merită să ne întrebăm ce fel de suferință îl poate face pe un om să creadă că singura cale de a primi grijă este să fie bolnav.
Compasiunea nu înseamnă să încurajăm comportamentul, ci să înțelegem că el exprimă o nevoie psihologică profundă.
Există tratament?
Da, deși este adesea dificil.
Primul obstacol este că multe persoane nu recunosc existența problemei și întrerup contactul cu specialiștii atunci când comportamentul este pus în discuție.
Atunci când acceptă ajutorul, psihoterapia poate contribui la identificarea nevoilor emoționale care stau la baza tulburării și la găsirea unor modalități mai sănătoase de a cere sprijin.
Dacă sunt prezente depresia, anxietatea sau alte tulburări psihice asociate, medicul psihiatru poate recomanda și tratament medicamentos.
Dincolo de diagnostic
Poate că cea mai importantă lecție pe care ne-o oferă această tulburare este că oamenii nu caută întotdeauna boala.
Uneori, caută ceea ce boala le aduce.
O mână întinsă către el.
Un om care îi ascultă.
Un loc în care, pentru prima dată după mult timp, cineva întreabă sincer:
„Cum te simți?”
Când un copil învață că este iubit doar atunci când suferă, există riscul ca, devenit adult, să caute inconștient aceeași formă de iubire. De aceea, în spatele unei tulburări factice nu vedem doar un pacient și nici doar un comportament dificil. Vedem un om care încearcă, printr-un drum dureros și nepotrivit, să își împlinească una dintre cele mai profunde nevoi umane: aceea de a conta pentru cineva.
Întrebare pentru tine:
„Când ai primit ultima dată iubire fără să fie nevoie să suferi ca să o primești?”
