De ce au copiii nevoie de supereroi? Ce se ascunde psihologic în spatele lui Batman sau Elsa
Când întrebi un copil „Cine este supereroul tău preferat?”, s-ar putea să auzi un răspuns clasic: „Batman!”, „Spider-Man!”, „Elsa!”, „Goku!”. Sau poate: „Mama”, „Tata”, „Nanu”, „Buni”, „Doamna învățătoare”.
Răspunsul spune mai mult decât pare. Supereroii nu sunt doar personaje cu pelerină, puteri și aventuri spectaculoase. Ei devin un mod prin care copiii își exprimă nevoia de putere, siguranță, speranță și sens într-o lume pe care încă nu o controlează, dar încearcă să o înțeleagă.
Ce este, de fapt, un supererou pentru un copil? Psihologic vorbind, supereroul este o figură simbolică. Prin el, copilul își exprimă dorința de a fi protejat, de a repara lumea și de a avea un impact asupra realității. Eroul pare invincibil atunci când copilul se simte slab. Are încredere atunci când copilul se îndoiește. Face dreptate atunci când copilul nu poate schimba nimic și trăiește aventuri într-o viață în care adulții îi spun adesea doar: „Stai cuminte”.
De aceea, joaca de-a supereroii nu este o simplă imitație. Copilul împrumută pentru câteva momente curajul personajului și încearcă să răspundă, prin joc, unor întrebări pe care încă nu le poate formula direct: „Sunt suficient de puternic?” „Cine mă apără?” „Pot să schimb ceva?” „Ce fac atunci când mi-e frică?”
Cum se schimbă supereroul odată cu vârsta? Între 3 și 5 ani este vârsta magiei. Supereroul poate fi trăit ca fiind real, lumea este împărțită simplu între bine și rău, iar copilul poate rămâne „în pielea” lui Batman întreaga zi: se costumează, vorbește asemenea personajului și își dorește ca hainele, jucăriile sau obiectele lui să poarte imaginea supereroului preferat. Între 6 și 9 ani apare dimensiunea morală. Copilul nu mai întreabă doar cine este mai puternic, ci și de ce luptă eroul. Poate spune: „Iron Man este deștept, nu doar puternic”, pentru că începe să caute calități mai profunde. Între 9 și 12 ani apar identitatea și complexitatea. Copilul se întreabă de ce Superman nu îi poate salva pe toți și se poate identifica, adesea inconștient, cu anumite calități ale eroului. Tot acum poate apărea comparația cu modelul ideal și teama că el nu este suficient de curajos, puternic sau valoros. În adolescență, eroii devin mai nuanțați. „Superman este plictisitor. Deadpool este mai realist.” Adolescentul caută personaje cu defecte, contradicții și lupte interioare, pentru că și el încearcă să își înțeleagă propriile conflicte. Treptat, poate alege eroi din viața reală: un activist, un artist, un sportiv, un profesor sau un frate mai mare.
Unde sunt supereroii noștri? Copiii din România cresc astăzi mai ales cu supereroi precum Spider-Man, Batman, Elsa sau Superman. Nu este neapărat un lucru rău. Copiii au nevoie de povești și de personaje cu care să rezoneze. Dar eroii nu au apărut odată cu filmele și desenele animate. Și basmele românești au avut propriile lor modele: Făt-Frumos, Greuceanu sau Harap-Alb. Toți trec prin încercări, luptă pentru bine și învață că adevărata putere nu înseamnă doar forță, ci și curaj, perseverență și caracter. Harap-Alb, de exemplu, nu este un erou perfect. Greșește, este înșelat, are nevoie de ajutor și se maturizează pe parcurs. Poate tocmai de aceea este unul dintre cele mai valoroase modele pe care le putem oferi copiilor: le arată că nu trebuie să fii invincibil ca să fii curajos.
Nu avem un „Spider-Man de Cluj” sau un „Iron Man din București”, dar avem oameni obișnuiți care fac lucruri extraordinare în fiecare zi. Poate că ar fi bine să le arătăm copiilor că un supererou nu poartă întotdeauna o pelerină. Uneori, el poate fi chiar omul care face bine atunci când nimeni nu îl vede.
Ce spun cercetările? Cercetările despre supereroi nu susțin nici idealizarea lor, nici interzicerea. Joaca imaginară, costumul și povestea îi pot oferi copilului un spațiu în care să experimenteze curajul, protecția și rezolvarea conflictelor. În același timp, identificarea foarte puternică și expunerea repetată la conținut violent pot fi asociate, la unii copii, cu mai multă agresivitate sau cu asumarea unor riscuri. Contează vârsta, conținutul, felul în care copilul se joacă și discuția pe care adultul o poartă cu el. Așadar, nu personajul în sine decide efectul, ci ceea ce înțelege copilul din el și ceea ce adultul îl ajută să înțeleagă.
Este bine ca un copil să aibă supereroi? Da, cu o condiție: să nu devină prizonierul lor. Un copil are voie să creadă că Spider-Man îl poate salva, atât timp cât învață, treptat, că și el poate să se protejeze, să ceară ajutor, să spună „nu”, să încerce din nou și să își descopere propriile resurse.
Rolul adultului nu este să râdă de visul lui și nici să îi distrugă magia. Este să îl ajute să transforme puterea împrumutată într-o calitate reală. Putem să îl întrebăm: „Ce îți place la eroul tău?” „Care crezi că este cea mai mare frică a lui?” „Tu ce superputere ți-ai dori?” „La ce te-ar ajuta?” „Când ai fost și tu curajos?” „Cum ar putea eroul să rezolve problema fără să lovească?” „Cine este eroul tău din viața reală?”
Răspunsurile pot spune multe despre nevoile copilului, despre fricile lui, despre ceea ce îi lipsește și despre felul în care se vede pe sine. Și fiecare adult a fost, cândva, copilul care își punea pătura pe umeri și spera că poate schimba ceva. Unii chiar au reușit.
Când fantezia nu mai este doar joacă. Fantezia face parte firesc din copilărie. Un copil care se costumează, vorbește ca eroul preferat sau inventează lupte între bine și rău nu are, prin acest lucru, o problemă. Este însă important ca părintele să observe dacă acel copil se desprinde tot mai mult de realitate, refuză activitățile obișnuite și relațiile, trăiește aproape exclusiv în rolul personajului, se expune pericolelor pentru a-i imita puterile sau folosește constant agresivitatea eroului în relațiile cu ceilalți. Alte semnale pot fi anxietatea puternică, retragerea, teama persistentă, dificultatea repetată de a face diferența între imaginar și real sau nevoia de a fi permanent „salvat” de un personaj ori de un adult.
În astfel de situații este recomandată consultarea unui specialist. Nu pentru a-i lua copilului lumea imaginară și nici pentru a-i interzice supereroii, ci pentru a înțelege ce încearcă el să spună prin jocul său și pentru a-l ajuta să găsească, în viața reală, siguranța, încrederea și puterea pe care le caută în eroi.
