CItesti acum
Cum devine narcisismul o formă de autosabotare

Cum devine narcisismul o formă de autosabotare

De câte ori nu ai auzit: „Eu știu cel mai bine, eu sunt cel mai grozav, nimeni nu este așa de bun ca mine“ sau „nici nu știe ce a pierdut, nu o să găsească alta ca mine“. Narcisismul iese la iveală ca să ne protejeze, dar, de fapt, este o formă de autosabotare. Iată de ce.

 

Ce este narcisismul

Pentru a înțelege cum ajungem să folosim narcisismul ca mecanism de apărare, este important să știm ce este, de fapt, narcisismul. Narcisismul nu reflectă siguranță de sine, cum crede majoritatea, ci o preocupare excesivă față de propria persoană.

Persoanele narcisice au o imagine grandioasă despre sine, considerându-se speciale și superioare. Narcisismul se manifestă prin urmărirea permanentă a obținerii măreției personale, a atenției, a laudelor.

Citește și:

Poți identifica un psihopat după preferințele muzicale

Cum să renunți la scenarii negative și îngrijorări nefondate

Narcisiștii sunt preocupați în mod obsesiv de succes, putere, frumusețe și iubire ideală, sunt egocentrici și lipsiți de empatie și sensibilitate față de ceilalți, reacționează la critici prin furie, rușine sau prin sentimentul de umilință și sunt invidioși pe ceilalți, mai ales dacă sunt aduse în discuție performanțele acestora din urmă.

Toate astea îi fac să adune în jurul lor persoane pe care să le poată manipula. Dar în spatele măștii de încredere foarte mare pe care încearcă din răsputeri să o afișeze și să o mențină, există o imagine de sine fragilă și foarte sensibilă la cea mai mică critică.

Persoana cu personalitate narcisică poate avea un sentiment secret de rușine și umilință. Pentru a se simți mai bine, poate reacționa prin a-i umili pe ceilalți pentru a se poziționa pe sine într-o imagine cât mai bună.

 

Narcisismul ca mecanism de apărare

Este dificil de spus cum se ajunge ca narcisismul să fie folosit ca un mecanism de apărare, cauzele fiind complexe și dificil de specificat. Cauzele pot fi atât genetice, biologice, cât și psihice, dar există anumiți factori care favorizează apariția narcisismului, precum:

abuzul și neglijarea severă în copilărie, față de care copilul va manifesta o reactivitate; lipsa stabilirii unei legături empatice între părinte și copil; supraprotecția; admirația și lauda excesivă care nu au fundamente reale; așteptările exagerate și pretențiile foarte mari din partea părinților; indulgența sau trecerea cu vederea a comportamentelor negative.

Una dintre forțele majore pentru dezvoltarea personalității este efortul constant de a învinge sentimentele de inferioritate rezultate din comparațiile cu ceilalți și, astfel, vorbim despre un mecanism de compensare.

Un individ care se percepe pe sine ca fiind inferior, va depune un efort consistent și constant pentru a evolua exact în domeniul respectiv. Persoana narcisică, dacă pornim de la acest model explicativ, va fi rezultatul acțiunilor compensatorii ale unui individ care, la un moment dat în viața lui, s-a perceput ca inferior și lipsit de importanță în comparație cu ceilalți.

O altă posibilă explicație este că, în copilărie, părinții pot exagera valoarea și meritele copilului, iar imaginea de sine pe care acesta o internalizează este exagerată dincolo de dimensiunile pe care le poate valida realitatea externă. Lauda exagerată, fără temei real, este la fel de nocivă ca și lipsa acesteia sau chiar blamarea copilului.

Narcisismul poate apărea și ca urmare a modelelor de interacțiune de care persoana a avut parte de-a lungul vieții sale, în special în copilărie. Narcisismul se suprapune peste o imagine de sine deficitară și anumite standarde extrem de severe, standarde care reflectă efortul continuu de a atinge superioritatea.

Tendințele narcisiste se pot moșteni și pot fi încurajate de către părinți. În loc să învețe să accepte și să stăpânească sentimente normale și trecătoare de inferioritate, aceste experiențe sunt interpretate ca amenințări care trebuie înlăturate, în primul rând, prin obținerea de validări exterioare.

Răspunsul la întrebarea „de ce suntem narcisiști?“ este unul complex. Este posibil ca părinții să fi fost extrem de indulgenți cu copilul, l-au evaluat în mod exagerat sau poate că nu a avut parte de disciplină din partea lor.

Or, se poate întâmpla ca ei să nu-l fi învățat cum să tolereze frustrarea și să-și gestioneze emoțiile. Copilăria este posibil să fi fost marcată de modele care obișnuiau să îi exploateze pe ceilalți și ar fi putut învăța că manipularea este singura cale de supraviețuire.

 

În ce situații din viață ajungem să folosim narcisismul

Putem spune că, într-o oarecare măsură, toți oamenii au o doză de narcisism, cei mai mulți dintre noi vor ce este mai bun în viață și, dacă ne referim strict la perspectiva psihologică, tot ceea ce facem are drept scop o anumită răsplată emoțională, care să ne facă să ne simțim mai bine și să fim permanent în căutarea acestei stări de bine.

Diferența dintre narcisism și comportamentul normal este indiferența la răul provocat celorlalți. Narcisicului nu îi pasă de efectul pe care acțiunile sale îl are asupra celorlalți, atât timp cât el obține ceea ce își dorește.

Ei interpretează autenticitatea și exprimarea emoțiilor ca fiind slăbiciune, iar narcisicul este terorizat de gândul că ar putea fi vulnerabil. Narcisicul încearcă să ascundă adevărul (că se simte slab, inferior) cu toate puterile lui, mai întâi prin șarm personal, iar apoi, dacă farmecul nu are efect, prin intimidare.

Acest mecanism de apărare intră în funcțiune în momente de maximă intensitate emoțională, când interpretează și crede că este pe punctul de a-i fi dezvăluită adevărata natură a sa, ceea ce ascunde cu atâta disperare: frica că ceilalți îl vor descoperi ca fiind inferior și incapabil, o persoană banală, neimportantă, insuficientă.

Este vorba de acele cazuri când există situații negative pe care individul nu le poate rezolva și care îi declanșează sentimente și mai profunde de inferioritate sau neimportanță.

Încercările de a depăși cu orice preț sentimentele de inferioritate și de a-și menține stima de sine pozitivă se amplifică, devenind strategii supradezvoltate de grandoare și autoimportanță.

Unii narcisiști devin așa încercând să compenseze stima lor de sine extrem de scăzută. În final, schema grandomaniei se învață și capătă forță pe tot parcursul vieții, până în punctul în care uneori devine imposibil de înlăturat.

În situațiile în care se confruntă cu critici sau limitări, narcisiștii devin răutăcioși și defensivi, iar ceilalți îi vor vedea ca pe niște persoane pretențioase, insensibile și nedemne de încredere, adică nu simt că se pot baza pe ele atunci când trec prin situații dificile.

Narcisicii resping multe persoane de-a lungul vieții dacă acestea nu îi ajută să-și mențină imaginea pe care și-au creat-o sau nu le favorizează statutul. Provocările exterioare îi determină să-și activeze narcisismul ca mecanism de apărare, mai ales când simt că ceea ce au muncit să creeze este în pericol, indiferent că ne referim la lucruri externe sau interne.

 

Un mecanism de apărare?

Rolul mecanismelor de apărare este acela de a reduce suferința și efectele negative ale diferitelor pericole, reale sau imaginare, prin care persoana trece de-a lungul timpului. Un mecanism de apărare este util atât timp cât ne ajută să depășim situații extrem de încărcate de emoții negative.

Narcisicii își ating obiectivul de a-și păstra grandoarea prin lupta pe care o duc de a se autopromova și de a-și lăsa o amprentă prin locurile prin care au trecut.

Aceste persoane se poartă fermecător cu ceilalți, iar asta se traduce în relații sociale bune, fiind considerate drăguțe, inteligente, interesante; prin creșterea statutului social, primirea de laude, de afecțiune, de respect, ceea ce reprezintă partea bună a narcisismului.

 

Cum ne face rău narcisismul

Orice mecanism de apărare are rolul strict de a ne proteja și a supraviețui situațiilor dureroase, traumelor, evenimentelor de care avem parte de-a lungul vieții.

Citeste si
arta, pian desenat

Mecanismele de apărare iau naștere în situații specifice și ne ajută în timp să supraviețuim, doar că ele se transformă într-un mecanism de autosabotare în momentul în care, deși nu-și mai justifică existența, continuă să se activeze în situații aparent asemănătoare cu cele din trecutul nostru.

Narcisismul împiedică dezvoltarea unor relații de prietenie sau de cuplu autentice, sincere, sau investirea de resurse afective în relații. Partenerii sau prietenii persoanelor narcisice se simt ca niște sateliți afectivi care gravitează în jurul unei planete reci, distante.

Persoanele narcisice se consideră, ele însele, speciale și unice, în timp ce pe ceilalți îi percep inferiori sau simpli pioni în atingerea obiectivelor lor. A fi într-o relație cu persoana narcisică presupune un stres emoțional intens, iar partenerul își pierde pe drum stima de sine, deoarece oferă foarte mult, dar nu primește nimic în schimb.

În mod paradoxal, cu cât iubești mai mult un narcisic, cu atât mai tare îi alimentezi sentimentul de superioritate și cu atât mai mult se va îndepărta de tine.

Partenerii se simt sleiți de putere, se simt expuși (pentru că narcisicul se va lăuda mereu cu cât de bine funcționează totul în viața lui), singuri, deoarece nu se pot baza afectiv pe partener; îndepărtați, ajungând, de fapt, să trăiască în umbra partenerului.

Modul lor de a fi îi împiedică să stabilească relații strânse și pline de afecțiune cu ceilalți. Cu greu acceptă influențe externe, iar schimbarea atitudinii pentru a permite accesul informațiilor din surse externe poate fi considerată un semn de slăbiciune sau al pierderii puterii, ceea ce e periculos pentru imaginea de sine.

Pentru narcisici, a da dreptate celuilalt înseamnă că acesta din urmă a câștigat, iar ei au pierdut. Iar înfrângerea înseamnă umilință. În mintea lor, oamenii de succes nu-și schimbă părerile și sunt tot timpul siguri pe ei, ceea ce duce la inflexibilitate în gândire.

 

Cum să controlăm un ego supradimensionat

Pentru a face o schimbare, este important să recunoști că există o problemă. Dacă eviți să recunoști că această problemă există, nu poți schimba nimic.

Cel mai important lucru pe care îl putem face este să fim atenți la cei cu care interacționăm, la persoanele din jurul nostru și să depunem efortul de a înțelege ce cred și, mai ales, ce simt ele.

Acest lucru presupune să ne concentrăm pe celălalt și să realizăm o conectare autentică. Este important, de asemenea, să renunțăm să mai încercăm, măcar din când în când, să ne dorim să fim în centrul atenției.

Este important să-ți dai voie să fii autentic, fără disimulări, competiții, fără obiective ascunse, doar tu cel adevărat, exact așa cum ești. Să renunți la a mai procura celorlalți o anumită imagine a grandorii, care te obosește.

Este importantă – pentru îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți, precum și pentru controlul în limite normale al narcisismului – acceptarea faptului că suntem ființe complexe, cu bune și rele, cu calități și defecte și, în final, acceptarea propriei insuficiențe.

Acceptarea propriei insuficiențe nu înseamnă subapreciere sau un nivel scăzut al stimei de sine, înseamnă doar că acceptăm faptul că nu suntem perfecți și că renunțăm la lupta de a afișa imaginea puterii și a încrederii absolute, că putem fi perfecți și buni în imperfecțiunea noastră.

 

Daniela Mitrofan este psihoterapeut de cuplu și familie, tel.: 0740 907 690; [email protected], Facebook: psihoterapeut Daniela Mitrofan și Asociația CCDPU-Bendis/Clubul atelierelor vesele.

Foto: Shutterstock

Care este reactia ta?
Frumos
1
În regulă
0
Jucăuș
0
Se poate si mai bine
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii