Când duci pe umeri „greul familiei”: cum discutaţi despre asta în cuplu?

Cine spală vasele? Cine pregătește cina? Și cine îi culcă pe cei mici? Pentru niște părinţi care nu-și mai văd capul de treburi, aceste întrebări devin adesea seminţe de scandal. Cum discutaţi franc, dar fără să vă răniţi, despre distribuirea sarcinilor domestice? Totul depinde de felul în care veţi porni discuţia! Explicaţii, în fragmentul de mai jos, selectat dintr-o nouă traducere de la Editura Trei, „Conflicte care apropie”, de Erin și Steven Mitchell.

Gabriel și Anya sunt împreună de 10 ani și au doi copii. Ambii lucrează cu normă întreagă, dar Anya simte că lucrează și în „schimbul al treilea”, care începe atunci când ajunge acasă. Li se întâmplă des să schimbe replici precum: Anya: Gabriel, nu ai văzut că e un morman de rufe care așteaptă să fie puse în mașină?

Gabriel: N-am observat, eram concentrat să pregătesc cina.
Anya: De asta nu reușesc eu niciodată să mă joc cu micuţii. Când pregătesc cina, mă uit prin casă și mai văd câte ceva rămas de făcut.
Gabriel: Dacă voiai să speli rufele, de ce nu m-ai rugat pe mine să o fac?
Anya: Tocmai asta e, Gabriel. Nu vreau să fiu nevoită să TE ROG să speli rufele. Vreau să observi singur mormanul de rufe care așteaptă să fie spălat în timp ce pregătești cina și să le faci pe amândouă în același timp, așa cum fac eu.
Gabriel: Anya, și de aș fi făcut curăţenie în toată casa cât timp ai fost plecată, tot ai fi găsit ceva care să te supere.

Povara mentală

Gabriel și Anya se ceartă frecvent din cauza treburilor casnice. În general, Gabriel este exasperat că lista cu sarcini pare a fi nesfârșită și că tot ceea ce reușește el să facă nu este niciodată suficient, dar încearcă să facă ceea ce ea îi cere, ca să evite cearta. Însă în ultima vreme îi vin frecvent în minte gânduri precum: Chiar dacă fac tot ce-mi spune, tot ar găsi greșeli în ceea ce fac sau: Mă urăște. Nici cel mai rău dușman al meu nu mi-ar vorbi așa.
Anya se simte și ea tot mai frustrată. A observat că îi vine tot mai des să facă afirmaţii răutăcioase și tăioase la adresa lui Gabriel, atunci când se simte furioasă și copleșită.
În esenţă, aici vorbim despre recunoașterea faptului că între cei doi părinţi există inechităţi. Această inechitate este denumită „povară mentală”, un termen care se referă la faptul că unul dintre parteneri este principalul responsabil (supraimplicat) pentru nevoile fizice, emoţionale, psihice și practice ale familiei. Ceea ce face ca această realitate să fie atât de dezbinătoare și controversată este faptul că ea este strâns legată și de așteptările sociale cu privire la rolurile care sunt atribuite femeilor într un sistem familial: femeile sunt responsabile de treburile casnice, iar bărbaţii, nu.

Discuţia despre inechitate

Gabriel trebuie să înţeleagă că în lumea Anyei există o realitate diferită. Anya este copleșită deoarece se așteaptă de la ea să fie angajată cu normă întreagă, parteneră, părinte, coordonator social, administrator de gospodărie, bucătăreasă, să primească și să răspundă la e-mailurile de la școală, să monitorizeze nevoile emoţionale – iar lista poate continua la nesfârșit. Atunci când spune „mă simt copleșită”, acest lucru se datorează faptului că nu are niciodată un moment de pauză pentru a se odihni –
e tot timpul ceva de făcut.

Gabriel vrea să perpetueze această situaţie?

Aproape sigur că nu. Însă intenţia lui nu diminuează perpetuarea acestei dinamici, atunci când se așteaptă ca Anya să-i spună cum să o „ajute“. Acest conflict este extrem de tensionat pentru multe cupluri, dar suntem siguri că, atunci când este abordat într-un mod care duce la vindecare, poate deveni o interacţiune care ajută la reînnodarea atașamentului. Iată un exemplu de replici care vă pot ajuta să începeţi să purtaţi această discuţie într-un mod diferit:

• Partenerul care simte inechitatea: „Există un termen despre care părinţii vorbesc foarte mult în ziua de azi. Se numește „povară mentală”. Ai auzit vreodată de el? Mi-ar plăcea foarte mult să vorbesc cu tine despre modul în care simt că relaţia noastră este afectată de povara mentală. Vreau să fim apropiaţi și să ne înţelegem unul pe celălalt, și cred că acest lucru m-ar ajuta să pot să-ţi descriu ceea ce simt”.
• Partenerul neimplicat: „Știu că nu e de ajuns dacă o să-ţi spun că înţeleg că duci povara mentală. Trebuie să fac lucrurile diferit, pentru a combate în mod activ inechitatea asta. Nu am făcut până acum acest lucru. M-am gândit la câteva modalităţi prin care pot face câteva schimbări practice. Pot să ţi le împărtășesc?”.