Independența excesivă și teama de respingere și abandon
Ființa umană are nevoie atât de libertate, cât și de siguranță. Cele mai multe conflicte interne pleacă din bazele noastre interne ale acestui raport. Câteodată ele pot contravine, unele decizii pot fi în acord cu nevoia noastră de libertate, dar în dezacord cu cea de siguranță sau invers, ceea ce poate provoca frustrare, confuzie și durere.
Unii dintre noi am fost educați încă din copilărie să avem o nevoie imensă de libertate, independență și auto-responsabilizare. Iar această educație nu provine doar din faptul că poate ni s-a spus Tu trebuie să fii pe picioarele tale, trebuie să fii independent!, ci mai ales din ceea ce am văzut în casă. Felul în care am fost tratați de figurile de atașament, adică părinții, dar și relația dintre ei ne-au modelat percepția inconștientă asupra raportului dintre libertate și siguranță.
Astfel, cei care au înțeles de mici copii că nu pot depinde de altcineva, au preluat de asemenea concepția că a depinde de cineva este un lucru periculos, o amenințare la propriul echilibru interior. Însă, un anumit grad de dependență de cei dragi este normal. Fără aplecarea asupra relațiilor noastre, fără implicarea emoțională în relații, nu ne mai conectăm la ceilalți. Iar conexiunea la sinele nostru și la ceilalți, este, de fapt, factorul cu cel mai puternic impact asupra stării noastre de bine.
De asemenea, cei care în copilărie au fost crescuți de părinți reci, distanți emoțional, pot dezvolta un astfel de pattern relațional: evitant. Adică, au învățat de timpuriu că intimitatea este un pericol, că celălalt de poate părăsi oricând sau că dacă încerci să te apropii prea mult, celălalt te-ar putea respinge. Astfel, ajung să atingă un prag de auto-suficiență extremă, în care sunt independenți, stăpâni pe ei, respingători și ei cu ceilalți, dar foarte singuri la un nivel profund sufletesc.
Teama lor de respingere îi determină să îi respingă și ei pe ceilalți. Teama lor de abandon îi determină să îi abandoneze pe ceilalți. Sistemul de gânduri care stă în spatele acestor tipuri de comportament este următorul: Resping înainte să fiu respins. Abandonez înainte să fiu abandonat. Astfel, ei ajung să nu se mai bucure de intimitatea unei relații la un nivel profund, de bazele sigure ale unei interacțiuni sănătoase, deoarece siguranța pentru ei este un pericol, pe când libertatea pare a fi o certitudine, chiar dacă în singurătate și suferință.
Acest tipar de relaționare se bazează pe mecanismul de amorțire. Adică, aceste persoane își amorțesc teama de suferință prin independența excesivă. Odată ce și-au atins acest prag al independenței, atașamentul evitant se dezactivează, astfel încât se pot întoarce la persoanele iubite. Îndată ce se reinstalează intimitatea, aceștia se retrag din nou. Astfel, relațiile lor sunt un du-te – vino care poate lăsa răni sufletești adânci atât pentru ei, cât și pentru cei care le poartă iubirea.
Deși este necesară și firească nevoia de libertate, este important să ne observăm pe noi înșine și să ne întrebăm care sunt nevoile noastre reale pe axa acestui raport: libertate versus siguranță. Odată ce te conectezi la nevoile tale reale și îți dai voie să fii vulnerabil, vei putea să împaci aceste două aparent extreme, deoarece viața ne oferă șanse multiple de a găsi soluții care să ne ajute să ne simțim și liberi, dar și în siguranță.
