Povara invizibilă a aparținătorilor de pacienți cu cancer
Un diagnostic de cancer cade ca o piatră grea nu doar în viața celui bolnav, ci și în cercul apropiat. Într-o clipă, întreaga familie începe să respire altfel: cu noduri în gât, cu teamă în priviri, cu grija mereu la „ce urmează”. În prim-plan se află, desigur, persoana diagnosticată. Dar în umbra acestei experiente de viață, există mereu și ceilalți – aparținătorii: parteneri, copii, părinți, frați, prieteni. Ei sunt cei care poartă pe umeri povara tăcută a grijii.
Rareori cineva se întoarce spre ei cu o întrebare simplă: „Tu cum ești? Tu cum reziști?”
Cum afectează diagnosticul de cancer familia și aparținătorii
În cabinetul de psihoterapie am întâlnit de multe ori aceste povești. Și eu însămi le-am trăit, ca fiică a unui pacient oncologic. Știu cum e să înăbuși lacrimile ca să nu le vadă părintele bolnav. Să mergi la spital cu un zâmbet curajos, în timp ce stomacul ți se strânge de frică. Să nu mai ai cuvinte potrivite, să simți vinovăția de a fi sănătos, să-ți spui: „Nu mă plâng, alții au nevoie de mai mult sprijin decât mine.”
Dar și aparținătorii obosesc. Și ei se tem. Și ei au dreptul la grijă.
De ce și aparținătorii au nevoie de sprijin emoțional
Cei care însoțesc devin peste noapte organizatori de tratamente, șoferi, secretari, suport moral, negociatori cu medicii, uneori chiar și psihologi de ocazie. Dar, dincolo de toate aceste roluri, rămân ființe umane, cu limite, cu emoții și cu propriile lor răni.
Nu e un semn de slăbiciune să simți că te copleșește totul. Este pur și simplu uman.
Ai voie să spui:
- „Mi-e greu.”
- „Am nevoie să respir.”
- „Și eu merit sprijin.”
Terapia sau grupurile de suport devin, pentru mulți aparținători, acel colț de aer curat unde pot să fie din nou ei înșiși – nu doar „cel care are grijă”, ci o persoană completă, cu nevoi proprii.
Exercițiu simplu de respirație și autocunoaștere pentru aparținători
Închide ochii un minut. Pune o mână pe piept și una pe abdomen. Inspiră adânc și lasă-ți gândurile să se așeze.
Șoptește-ți:
- „Este greu ce trăiesc.”
- „Îmi pasă.”
- „Și eu am voie să simt.”
Apoi întreabă-te cu blândețe: „De ce am eu nevoie astăzi, ca să îmi fie un pic mai ușor?”
Răspunsul nu trebuie să fie mare: poate fi un ceai cald, un telefon dat unui prieten, o plimbare scurtă. Orice aduce o fărâmă de liniște.
Strategii pentru a avea grijă de tine când îngrijești pe altcineva
- Un spațiu în care să vorbești despre tine – terapie individuală sau grupuri de sprijin.
- Scrisul – un jurnal în care să-ți așezi emoțiile.
- Informația corectă – caută surse de încredere, evită avalanșa de povești înfricoșătoare de pe holurile spitalului sau de pe net.
- Îngrijirea corpului – somn, hrană, respirație conștientă. Nu sunt un moft, ci resurse.
- Împărțirea responsabilităților – cere ajutor. Nu ești obligat/ă să duci tot singur.
- Bucuriile mici – o melodie, o floare, o conversație caldă. Chiar și în mijlocul bolii, viața merită gustată.
Dacă citești aceste rânduri și te recunoști în ele, te invit să-ți aduci aminte: și tu ești important(ă). Și tu meriți sprijin. Eu sunt aici pentru a fi alături nu doar de pacienți, ci și de cei care îi iubesc și îi susțin.
Pentru că dacă tu nu-ți pui „masca de oxigen” la timp, nu vei mai putea avea grijă de cel drag.
