Now Reading
Infidelitate: Cred că sunt ultimul fraier. Pe mine m-au înșelat toate iubitele

Infidelitate: Cred că sunt ultimul fraier. Pe mine m-au înșelat toate iubitele

Am 35 de ani și până în prezent mi-am încheiat toate relațiile pe motiv de infidelitate. Cred că sunt fraier de au ajuns toate să mă înșele, altă explicație nu am…

Citește și:

Nu știu ce să fac să nu-mi mai fie infidel…

7 metode să-l uiți pe bărbatul visurilor tale

Credeam că sunt prea tânăr și neexperimentat…

Prima relație eșuată a fost cu Maria. Eram colegi de facultate, ea în primul an, eu în anul doi. M-am îndrăgostit de ea pentru că era exact opusul meu: veselă, entuziastă, mereu agitată, dornică de socializare.

Mă atrăgea precum flacăra o molie, iar în consecință, m-a și ars.

Nu locuiam împreună. Ea stătea în gazdă, iar eu în cămin. Iar după șase luni au început problemele. Era mereu nemulțumită. Ar fi vrut o vacanță în Grecia, dar niciunul nu aveam bani. Ar fi vrut shopping… dar aveam aceeași problemă.

Nu i se părea prea matur din partea mea să nu muncesc. Eu, aveam ocazional câte o solicitare de a repara sau instala un calculator (lucru la care mă pricepeam), dar din asta nu câștigam cine știe ce.

Iar ai mei, nu mă puteau ajuta mai mult decât o făceau deja. În plus, nu voiam un job full-time pentru că voiam să învăț.

Eram pasionat de IT, asta voiam să fac și mai departe, așa că, pe lângă facultate, eram înscris și la diverse alte cursuri. Care costau. Care, am aflat, arătau că sunt un egoist care nu știe să își pună femeia pe primul loc.

Maria a plecat. Pentru că s-a săturat să fie iubita unuia care nu îi oferă nimic. Și pentru că „a cunoscut” pe cineva care îi oferă.

Am suferit pentru că eram îndrăgostit, iar lovitura primită la orgoliu nu a ajutat prea mult. M-am simțit un ratat, mai ales când am văzut-o cu noul iubit, posesor de BMW.

Era și firesc să se plictisească de plimbările prin parc cu mine. Eram eu simpatic și deștept… dar nu mă ridicam la pretențiile unei femei frumoase. Pentru că Maria era superbă.

Mi-am revenit destul de greu. Nu sunt genul care să flirteze cu ușurință, să fie prea sigur pe el sau să gândească pe modelul „cui pe cui…”

Așadar, mi-a luat ceva vreme să îmi dau seama că poate merit și eu să fiu apreciat așa cum sunt și pentru cum sunt. Cel puțin, asta speram. Că am ales o persoană greșită, iar că lucrurile pot sta și altfel.

M-am învinuit și pe mine că poate m-am uitat prea sus… Dar am cunoscut-o pe Alexa. Eram deja în anul patru, iar pe ea am cunoscut-o la o petrecere. Era anul întâi la facultatea de Psihologie.

Am zis că este combinația ideală. Mă plăcea… iar eu, eram convins că ne-am potrivi. Mă gândeam că nu alege oricine psihologia. Ce știu cu certitudine este că eu când gândesc prea mult, îmi dă cu virgulă. Pentru că nici cu Alexa nu a mers.

Am stat împreună un an și jumătate. Eu, după ce am terminat facultatea, m-am angajat și m-am mutat în chirie, iar ea s-a mutat cu mine.

Îmi plăcea să fie acasă când vin de la serviciu. Îmi plăcea să mă uit la ea când învață și… să am grijă de ea cum pot. Nu avea nici pe departe pretențiile Mariei.

Era pasionată de pictură, de muzică, de fotografie. Vorbea cu pasiune despre artă sub toate formele ei. Apoi despre Andrei sub toate formele lui. Andrei era un student în anul trei la Arte, care a cucerit-o cu nemurirea sufletului lui trist și poeziile despre vieți neîmplinite.

Cert e că Alexa a hotărât că așa arată bărbatul vieții ei, artistul care își caută salvarea și nu IT-stul care cel mult își caută o pereche curată de șosete. Mi-a dat flit.

Bineînțeles, asta după ce mi-a explicat că acest eveniment nu va mai fi la fel de important peste 5 ani și că își dorește să nu îmi fi provocat o traumă. Ah, și că m-ar ajuta să am un hobby, că prea muncesc mult.

Iar cu aceste sfaturi înțelepte m-a părăsit pentru artistul pe care îl iubea prin sms-uri și prin casa mea, peste zi, când eu eram la serviciu.

 

Saga continuă…

După despărțirea de Alexa am fost extrem de furios. În cazul Mariei înțelegeam că fata avea alte obiective, iar eu nu corespundeam. Deh, doar așa, cu iubire, era prea trist pentru ea. (ok, am încă resentimente).

Dar în cazul Alexei nu corespundeam eu. Nu eram suficient de artistic. Și atunci, firesc, mă gândeam că s-o găsi cineva care să mă iubească neartistic și fără bani prea mulți.

Începusem să câștig destul de bine, dar nu mă ridicam la nivel de BMW. În plus, îmi propusesem să încep să strâng bani pentru casă, nicidecum mașină de fițe cu care să impresionez.

Și cum speranța moare ultima, am cunoscut-o pe Diana și m-am îndrăgostit. Nici nu aveam cum altfel, era blondă, ochii albaștri și cel mai sexy râs pe care l-am ascultat vreodată.

Am cunoscut-o la muncă, ea lucrând la o companie pentru care asiguram noi serviciile IT. Mai exact eu, pentru că cerusem să mă ocup eu de toate solicitările lor. Ea lucra secretară acolo și, spre bucuria mea, cu ea păstram legătura.

Am invitat-o într-o seară la cină și a acceptat. A fost minunat, conversația decurgea de parcă ne știam de multă vreme. Ok, ne și știam, doar de câteva luni vorbeam periodic. Dar am vorbit cu ușurință fiecare despre el însuși.

Despre probleme, dezamăgiri, pasiuni și speranțe. Inclusiv dezamăgirile din iubire. Eu cu poveștile mele în care am fost părăsit, iar ea, la rândul ei, cu un iubit mai în vârstă care doar a folosit-o. Trist, dar nu era o poveste nouă. Cum nici ale mele nu sunt.

Așa că, în scurt timp, am devenit un cuplu. Și am rămas un cuplu trei ani. Eu, ea, și iubitul în vârstă, care era propriul șef. Șeful și secretara, se poate un clișeu mai mare?

Iar secretara, avea nevoie de un iubit oficial și… pe post de plan B. Adică, dacă nu se lega nimic serios și definitiv cu șeful, să aibă de cine să se agațe.

Nu mai contează cum am aflat și nici că despărțirea a durat vreo șase luni… ba pleca, ba voia iertare, ba se terminase totul, ba mi se părea mie. Iar eu, îmi spuneam că toți greșim, că poate ar trebui să mai încerc (nu eram sigur ce, dar voiam) etc…

 

Sunt singur de doi ani. Sincer, probabil nu sunt toate relațiile așa și există șanse și să găsesc pe cineva care să își dorească să fim un cuplu. Și nu o relație deschisă.

Acum am casa mea, am un job bine plătit și… nu, nu am BMW, am un Ford. Mi-aș dori, evident, o relație.

Nu sunt genul care să generalizeze cazurile personale ca o concluzie la adresa femeilor. Dar să mor eu că știu să le găsesc!

Mă gândeam la un moment dat să îi zic mamei să îmi caute ceva.. cine știe, poate are mână mai bună. Glumesc, desigur. O singură dată a încercat să mă cupleze, cu o fată bună, crescută la țară care știe să aibă grijă de o casă.

Am avut nefericirea să o și cunosc la un Paște în familie. O fi fost o fată bună, dar eu îmi simțeam în pericol siguranța fizică în preajma ei.

Era mai înaltă decât mine, mai lată în spate și cu o palmă pe care nu voiai să o simți nici dacă te mângâie. Mă gândeam că asta dacă mă înșală, nu i-aș reproșa nimic, de frică să nu mă bată.

Ok, recunosc, sunt rău. Era o fată bună și de treabă. Sincer. Dar, evident, fizic nu mă atrăgea. Și nu caut prințese sau fotomodele.

Am înțeles că există cuplarea asortativă (bine că am ieșit cu una de la pshihologie, m-a traumatizat, dar măcar m-a învățat să numesc corect traumele). Aș vrea pe cineva care să-mi semene. O fi așa greu?

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: shutterstock.com

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top