CItesti acum
Despărțire: Am încheiat relația cu el, chiar dacă se purta frumos…

Despărțire: Am încheiat relația cu el, chiar dacă se purta frumos…

E ciudat să vorbești despre despărțire când iubitul tău se poartă frumos? Oare contează doar cum se poartă cu tine? Pentru mine, a contat faptul că nu îl plăceam ca persoană.

Citește și:

M-am îndrăgostit de un dependent de droguri. Apoi de altul.

Mă bate pentru că este gelos și nu știu cum să îl fac să aibă încredere în mine…

Tu știi ce valori ai?

Citesc și aud în jur povești de dragoste dintre cele mai triste și complicate. De multe ori, ajung să mă simt chiar norocoasă că nu trec prin așa ceva.

Pe altă parte, nu trec prin așa ceva pentru că nu aș tolera comportamentele abuzive sub nicio formă. Cum adică să primesc o palmă? Ca să nu vorbesc de mai mult…

Infidelitate? Minunat, pe-aci ți-e drumul. Ușa e deschisă. Abuz emoțional? Dar ce am, mă urăsc? Mă desconsider? Cum să accept asta?

Din păcate, observ și foarte mulți bărbați amuzați de anumite comportamente ale confraților. Până la a afirma „bine i-a făcut”. Sau, și mai delicat „dacă-i proastă…”. Zău? Chiar așa o fi?

Nu contest că mulți dintre noi am crescut în familii abuzive. Dacă tata o bătea pe mama, eu, ca băiat, învăț să fac la fel. Iar ca fată înțeleg că asta e, uneori mai mănânci și bătaie. Până la urmă, oricât de rău ar fi, rămânem într-un mediu familiar, nu?

Am avut noroc să primesc o educație sănătoasă. Ai mei au divorțat, într-adevăr, dar au rămas împreună implicați în viața mea.

Iar experiența de acasă, împreună cu cea proprie din cei 38 de ani de viață îmi spun împreună așa: nimeni nu are niciun drept asupra altuia. Niciunul pe care să îl impună sau exercite cu forța.

Nu contează dacă îți sunt copil, nevastă, amantă sau subalternă. Mă respecți și conviețuim cu drepturi egale. Dacă nu, ies din ecuație. Nu e simplu, evident.

Nu visez la modul ideal că un copil, minor, dependent de părinți, are multe șanse de a evada dintr-o relație abuzivă. Până la urmă, e suficient să vezi ce servicii sociale avem ca să te iei cu mâinile de cap.

Va pleca mai târziu, când va dobândi o minimă autonomie. Evident, cu sechele, traume și Dumnezeu-știe ce alte răni greu de vindecat.

Ar fi interesant coaliția asta pentru familie să își includă niște chestii mai realiste pe ordinea de lucru. De exemplu, ce putem face pentru familia clasică, formată din bărbat și femeie, în care există alcoolism, abuz fizic, emoțional și sexual asupra copiilor?

Divaghez, știu. Dar  preocupările oamenilor pentru „bunul mers al lucrurilor” în familii și cupluri trec în umbră abuzurile sub orice formă. Pentru că, nu-i așa, nu reprezintă nimic nou sub soare.

Revenind la cuplurile traumatice, despre care voiam să scriu, citesc despre tinere care sunt abuzate fizic și nu știu ce să facă pentru a nu mai greși și a nu-și mai supăra partenerii. Trăiesc convinse că e vina lor.

El e băiat bun și educat, dar dacă ea nu-l ascultă… Sau cele care stau și suferă în relații în care Făt-Frumos a iubit toată scara de bloc, biroul de colege, iar acum face ochi dulci nepoatei minore. Din nou, își spun „așa sunt ei, bărbații.”

Nu e frumos să dau sfaturi și nici să mă situez pe vreo poziție de superioritate, dar tocmai pentru că sunt o femeie la fel de comună ca toate celelalte spun: nu, bărbații nu sunt așa! Sunt anumite subspecii capabile să jignească, umilească, vătămeze corporal o femeie. Nu bărbații la modul general.

Prin urmare, de ce tragi tu în direcția aceea? De ce, odată ce l-ai cunoscut, rămâi lângă el? Nu ai bani? Îți e rușine de muncă? Dacă nu îți e, atunci banii se câștigă. Nu o fi mai bine să trăiești în liniște și siguranță decât în teroare?

Nu cred că un astfel de bărbat chiar te ține într-un lux la care îți e greu să renunți. Și chiar dacă ar fi așa… la ce te ajută luxul în asemenea situații?

Oare e atât de complicat să ne afirmăm? Să ne luăm apărarea și să ne susținem punctul de vedere? …Că dacă aduc în discuție cuplurile de homosexuali, majoritatea femeilor abuzate vor avea ceva de spus și încă virulent. Dar despre ele însele ce au de spus?

Unde sunteți voi în toată povestea asta? Credeți că dacă jucați rolul de victimă toată viața câștigați vreun premiu la final?

 

De ce l-am lăsat când se purta frumos

Locuiesc în chirie, iar garsoniera în care stau nu este deloc specială. Nu este luxoasă, mobila este decentă și achiziționată cu eforturi, pe parcursul unui an de zile, iar ocazional, vecinul de deasupra mă inundă. Un vis.

Muncesc mult, am două joburi, dar îmi place să mă descurc singură. Evident visez la mai mult. Clar mi-ar plăcea să am parte de multe lucruri pe care momentan nu mi le permit. Și cine știe dacă mi le voi permite vreodată…

Dar sunt mulțumită de tot ce pot face eu singură pentru mine. Din acest motiv, în privința iubitului, vreau lângă mine pe cineva care să mă bucure, să mă relaxeze, să fie un plus la starea mea de bine. Dacă vreau stres și nervi, îmi mai iau un job. Nu un iubit.

Acum am norocul de a fi cu cineva mai calm decât pisica din dotare și mă consider norocoasă. Dar am ajuns aici rămânând constantă în așteptări, nevoi și dorințe.

Am avut perioade de singurătate pe care le-am luat ca atare, necăutând cu disperare să fac parte dintr-un cuplu. Și am avut și parteneri care mi-au dat cu virgulă. De exemplu Florin.

Era un tip înalt, isteț și cu un simț al umorului debordant. Probabil a rămas așa, dar vorbesc la trecut pentru că pentru mine nu a rămas nicicum și e foarte bine așa.

Se purta frumos cu mine, îmi aducea flori, îmi făcea cadouri, ieșeam des în oraș, ne vedeam cu prietenii. Avea multe calități pentru o relație pe termen lung.

Și totuși, Florin locuia încă cu părinții. Motivele lui erau multiple și mai că aveau logică. La 35 de ani ai lui, eu nu am găsit nicio logică.

Citeste si

Apoi era intolerant. Eticheta pe toată lumea. O amică, pentru că avea un iubit străin, era o panaramă. O alta, pentru că avea un copil și nu era măritată, era o neserioasă și proastă pe deasupra. Dacă îl critica cineva, era un fraier frustrat.

Țin minte că i-am pregătit o petrecere surpriză de ziua lui. Totul era achitat dinainte la restaurant, dădusem comandă pentru un tort special, iar prietenii lui erau invitați fără să sufle o vorbă către el.

Evident, dădusem ceva bani pe eveniment, iar în consecință nu mai aveam cine știe ce fonduri. La finalul petrecerii și a marii surprize, l-am rugat să lase el bacșiș ospătarilor. Având în vedere costurile mesei, i-am spus măcar minim, un 10%… adică 60 de lei.

„Ești nebună? Nu am lăsat niciodată atâția bani. Rahat, ăsta e cel mai mare bacșiș ever…!” Mi s-a luat. Instant. Am simțit greață fizic. Pe bune? Fac pentru tine un gest frumos, iar tu, în maximul tău țărănism, asta îmi transmiți?

Da, știu, nici eu nu bat cluburile să arunc cu banii. Și muncesc fiecare leu. Inclusiv pe ăștia mulți pe care i-am dat pentru tine. Și repeți de cinci ori ce mulți bani sunt 60 de lei?!

Apoi mai avea și momentele de „consilier nesolicitat” în care se băga în toate relațiile. Prietenii lui ascultau deseori comentarii din partea lui la adresa iubitelor lor. Ce e ok și ce nu. Ce face aia și nu face aialaltă. Și ce ar trebui să facă fiecare. I-am atras atenția.

Din punctul meu de vedere e o impertinență să te bagi în viața altora. Mai ales că deseori, chiar dacă tu bați câmpii, poate sădești o neîncredere acolo unde nu e cazul. Nu știi niciodată cât rău poți face…

Și mi-a răspus simplu „păi ce, suntem prieteni, de ce să nu îmi expun punctul de vedere?!”.

Așa că l-am lăsat. Pentru că punctele lui de vedere erau radicale, intruzive, nesimțite și lipsite de respect.

Iar opiniile lui, probabil reieșind din valorile și credințele proprii, total pe lângă ale mele. L-am lăsat pentru că m-am întrebat „vreau o viață cu el?”. Evident, NU.

Simțeam nevoia să îi dau câte o palmă ocazional. Ceea ce nu e chiar drăgăstos. Și repet, cred că fiecare are dreptul să fie exact așa cum își dorește.

Nu am dreptul să schimb sau să încerc să schimb pe cineva. I-am spus ce nu îmi place, dar a fost inutil. De fapt, nu îmi plăcea el. Indiferent cât de „frumos” se purta cu mine. Și nu are decât să rămână așa…

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: 123rf.com

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top