CItesti acum
Uneori, iubirea de bunică poate fi în dezavantajul copilului

Uneori, iubirea de bunică poate fi în dezavantajul copilului

Bunica își poate iubi foarte mult nepoții, dar nu degeaba părinții sunt cei care trebuie să se ocupe de educația lor. Uneori iubirea bunicii poate înseamna prea multă protecție, chiar handicapare a copilului.

Citește și:

Confesiuni: Ce înseamnă să fii un părinte bun?

Fiica mea este dependentă de jocuri de noroc și nu știu ce pot să fac pentru ea

Rolul meu în această poveste este unul dificil. Tatăl meu este recăsătorit, iar soția lui, dintr-o căsnicie anterioară, are un fiu, acum căsătorit, cu un copil la rândul lui.

Prezența mea în familia lor se reduce la cea de musafir, nu de membru al familiei, iar intervențiile mele sunt limitate, întrucât nici în propria familie nu spun celorlalți „cum să își trăiască viața”.

Dar, în diverse vizite, am putut să observ ce înseamnă un parenting defectuos și unde iubirea bunicii ajunge să facă mai mult rău. Cel puțin, în opinia mea.

Soția tatălui meu, acum bunică, își iubește foarte mult nepotul, fapt incontestabil. Este grijulie cu el, îi acordă timp și atenție și, de ce nu, preia ocazional sarcinile părinților care fie muncesc prea mult, fie sunt plecați.

Băiețelul are 9 ani, este timid și alintat. Comportamental, este un copil de cinci ani. Verbal… tot pe acolo. Părinții muncesc mult și au puțin timp pentru el. În plus, nu li se pare nimic în neregulă. Bunica, din grija lui, încurajează comportamentul de câte ori are ocazia.

De ce? Pentru că așa îl „protejează”. Din punctul meu de vedere, îl protejează de viață, iar dacă va continua astfel, poate la fel de bine să îl crească într-un balon de săpun.

Primul lucru pe care l-am observat este alimentarea copilului cu lingurița. I se taie mâncarea în farfurie, apoi i se dă direct în gură. La 9 ani. Am întrebat de ce nu îl lasă să mănânce singur, iar răspunsul, ușor iritat, a fost „e, de ce, așa îmi place mie, să am grijă de el că îmi e drag.”

Cam atunci am renunțat să intervin sau să îmi expun vreo opinie. Pentru că ea, așa știe să îl iubească. Handicapându-l. Nu are sens să le spun că la 9 ani ar trebui să poarte o convesație fără să râdă constant sau să repete ce a spus celălalt, fără să aștepte ajutorul altcuiva pentru a formula un răspuns.

Citeste si

Nu este vorba de un retard, ci de o obișnuință întreținută, în primul rând, de bunică.

Pe scurt, ca apel către toți părinții, dacă tot avem copii, nu ar fi rău să ne facem ceva mai mult timp pe care să îl dedicăm lor exclusiv, dincolo de hrănit, spălat, culcat, îngrijit fizic.

Copiii au nevoie să învețe să se descurce singuri, să fie autonomi, responsabili și să fie investiți cu încredere de către părinți.

Au nevoie de conversații, de lectură și de încurajarea exprimării propriilor idei și opinii. Iar dacă îi lăsăm cu bunicii, dacă am observat comportamente ale acestora care nu sunt în avantajul copiilor noștri, le putem discuta deschis, prin reguli clare: este copilul meu, eu decid educația lui. Pentru că, uneori, oricât de bine intenționată este o bunică, poate exagera cu grija și atenția, în defavoarea celui mic.

Foto: shutterstock.com

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii