De la autocunoaștere la transformare personală cu psihoterapeut Raluca Barna
Raluca Barna este psihoterapeut care și-a transformat propria călătorie de autocunoaștere într-o misiune de a-i sprijini pe ceilalți să-și descopere resursele interioare și să-și vindece rănile emoționale. În acest interviu, vorbește deschis despre ce a motivat-o să aleagă această profesie, despre provocările pe care le întâmpină oamenii în procesul de dezvoltare personală și profesională, despre tehnicile care fac diferența în terapie și despre viitorul psihoterapiei într-o lume în continuă schimbare.
Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?
Raluca Barna: A fost o alegere care s-a născut dintr-un loc profund personal. La rândul meu, am simțit nevoia să mă înțeleg mai bine, să-mi dau voie să vindec răni vechi și să depășesc tipare care mă țineau pe loc.
Am parcurs propriul meu drum de autocunoaștere și transformare, iar asta m-a ajutat să simt, nu doar să înțeleg, cât de vindecătoare poate fi relația terapeutică. De aceea, am simțit că vreau – și pot – să ofer altora același tip de sprijin.
R.P.: Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?
R.B: Cred că una dintre cele mai mari provocări este confruntarea cu propriile convingeri limitative – acele „adevăruri” învățate devreme în viață care, deși nu mai sunt actuale, continuă să ne ghideze deciziile și să ne limiteze potențialul.
Aceste convingeri ne pot determina să rămânem în locuri sau relații toxice, de teama că „nu suntem suficienți”, că „nu merităm mai mult” sau că „nu ne descurcăm singuri”. Ele sabotează pașii pe care i-am putea face spre autenticitate, împlinire și relații frumoase și armonioase.
R.P.: Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?
R.B.: Obiectivitatea vine dintr-un proces constant de auto-reflecție și supervizare. Am învățat să observ când propriile emoții sau judecăți riscă să influențeze relația terapeutică și mă întorc mereu la poziția de „oglindă empatică”, nu de expert care știe mai bine.
R.P.: Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?
R.B.: Lucrez integrativ, ceea ce îmi permite să aleg metoda cea mai potrivită în funcție de client, de ritmul său și tipul de problemă. Folosesc tehnici variate: lucrul cu copilul interior, recadrarea cognitivă, tehnici somatice de reglare a sistemului nervos, tehnici hipnoanalitice, carduri proiective, art-terapie, intervenții simbolice și metaforice.
Vindecarea are loc în cadrul relației terapeutice, atunci când omul simte că nu este judecat, ci înțeles și susținut în procesul său.
R.P.: Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?
R.B.: Am învățat să am grijă de mine cu aceeași dedicare cu care am grijă de ceilalți. Practic yoga, care mă ajută să mă întorc în corp, să mă ancorez și să descarc tensiunea acumulată.
Merg la rândul meu în terapie – un spațiu sigur, care mă ajută să fiu mai conștientă de propriile mele emoții și reacții. Terapia mea este un moment de respiro și de claritate, care îmi susține prezența în relațiile cu clienții. În plus, am un mic ritual zilnic de închidere emoțională: fie o plimbare în natură, fie câteva minute de journaling sau respirație conștientă.
Timpul petrecut cu soțul meu, cu cei dragi sau cu mine însămi – în liniște, cu o carte sau o cafea bună – este o sursă esențială de echilibru. Uneori, pur și simplu am nevoie de o pauză de conectare emoțională, în care să nu dau, ci doar să fiu. Toate aceste momente mă ajută să revin la mine, să mă recentrez și să-mi păstrez claritatea emoțională în munca mea.
R.P.: Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?
R.B.: Să se cunoască pe sine înainte de a încerca să înțeleagă pe alții. Să nu caute rețete rapide sau validare externă, ci să îmbrățișeze procesul de formare profund – care nu se rezumă doar la facultate și master, ci include și formarea profesională (psihoterapie, supervizare, dezvoltare personală), un parcurs care poate dura și 8 ani sau mai mult. Este o profesie care cere investiție continuă: de timp, energie și implicare emoțională. Iar odată intrat pe acest drum, trebuie să înțelegi că dezvoltarea nu se termină niciodată.
Este nevoie de dorința sinceră de a învăța pe tot parcursul vieții, pentru a rămâne conectat la noile descoperiri și a deveni – sau a rămâne – un terapeut bun, actual, prezent.
R.P.: Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?
R.B.: Recomand: „Omul în căutarea sensului vieții” – Viktor Frankl, „The Body Keeps the Score” – Bessel van der Kolk, „When the Body Says No” – Gabor Maté, „Puterea relațiilor” – Harville Hendrix, „Inteligența emoțională” – Daniel Goleman, „Terapia centrată pe emoții” – Sue Johnson.
Participarea la conferințe de specialitate, comunități de practică și supervizările constante sunt esențiale.
R.P.: Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?
R.B.: Citesc literatură de specialitate și integrez în practica mea noi metode și abordări. De asemenea, particip constant la formări, supervizări și intervizări cu alți terapeuți care au mai multă experiență decât mine.
Fac aceste lucruri pentru că este esențial să pot discuta cazurile dificile în supervizare. Acest proces mă ajută să privesc situațiile din mai multe unghiuri, să-mi clarific propriile emoții și să nu rămân singură într-un impas terapeutic.
E un pas de responsabilitate profesională, dar și un act de grijă față de client – pentru că îmi oferă șansa de a înțelege în profunzime ce se întâmplă în relația terapeutică și care este cea mai potrivită abordare pentru a facilita schimbarea sau vindecarea.
R.P.: Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea?
R.B.: Mai degrabă decât o revelație bruscă, ceea ce trăiesc des sunt momente de claritate profundă – acele secunde în care se conturează, aproape vizibil, un tipar construit de-a lungul anilor în viața unui client.
Când pun cap la cap bucățile din povestea lor și înțeleg de ce se autosabotează, cum și când au învățat că nu merită, că trebuie să se adapteze sau să se anuleze, pentru mine e ca și cum aș aprinde lumina într-o cameră întunecată.
Acel moment schimbă tot: pentru mine ca terapeut, dar mai ales pentru ei – pentru că încep, uneori pentru prima oară, să vadă că nu este ceva în neregulă cu ei, ci doar au învățat să supraviețuiască într-un mod care acum nu le mai folosește.
R.P.: Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?
R.B.: Pentru mine cea mai mare recompense este constituită din momentele mici, dar cu impact profund. Unul dintre ele este când un client are un moment de conștientizare, acel „acum înțeleg” care schimbă perspectiva și aduce sens.
Dar poate și mai emoționant este când îmi povestește că, pentru prima dată, a reușit să se oprească, să devină observator al propriei reacții, să nu mai funcționeze pe pilot automat… și să aleagă un răspuns diferit. Iar când îmi spune, cu lumină în voce, cât de mândru este de el că a reușit asta – simt că tot ce fac are cu adevărat sens.
R.P.: Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?
R.B.: Cu blândețe, curiozitate și respect. Nu încerc să dărâm rezistența, ci să înțeleg ce protejează. În spatele rezistenței se află adesea frica de a fi rănit, de a fi văzut cu adevărat sau de a pierde controlul.
Când creezi un spațiu sigur, în care omul nu este forțat să se dezvăluie, ci se simte înțeles, rezistența se diminuează. Uneori, în spatele refuzului stă o întrebare nerostită: „Pot avea încredere că nu voi fi respins dacă arăt cine sunt cu adevărat?”
Terapia funcționează – dar doar atunci când este abordată în mod autentic, cu implicare și asumare. Și doar pentru persoana care cere ajutorul, nu atunci când se cere în numele ei. Nu funcționează tangențial, din curiozitate superficială sau din dorința de a-i „schimba” pe alții.
Am avut și situații în care unul din parteneri îl trimiteau pe celălalt la terapie, din dorința ca „celălalt să se schimbe”. Însă, din experiența mea, acest tip de demers rareori funcționează. Terapia nu este eficientă atunci când este impusă din exterior sau când vine ca o condiție pentru salvarea relației.
Funcționează atunci când vine dintr-o alegere personală, asumată, când cineva simte din interior că are nevoie să se înțeleagă mai bine, să se vindece, să se transforme. Altfel, riscă să devină doar un act de conformare, nu un proces real de creștere.
R.P.: Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?
R.B.: Viitorul va aduce o integrare tot mai mare între terapia clasică, metode somatice și tehnologia digitală. Inteligența artificială, cum e și ChatGPT, poate fi un sprijin validant, dar tinde să îți răspundă în funcție de cum îl „modelezi”. Terapeutul uman în schimb, are capacitatea de a-ți oferi nu doar empatie, ci și adevăruri inconfortabile de care ai nevoie pentru a crește.
Acesta are capacitatea de a simți nu doar ceea ce spui, ci și ceea ce eviți să simți, este atent la tot ce transmiți – verbal și non-verbal. Îți vede ezitarea din privire, tremurul din voce, tăcerea prea lungă dintre cuvinte. Simte emoțiile care nu au fost rostite și are curajul blând de a le aduce la suprafață.
Poate să te tragă cu blândețe de mânecă atunci când, fără să-ți dai seama, te întorci înapoi la tiparele vechi – mecanisme care doar par că te protejează, dar în realitate te țin blocat. Inteligența artificială poate să te valideze, să-ți ofere o perspectivă, dar rareori îți arată ceea ce nu vrei să vezi. Terapeutul uman o face cu grijă, la momentul potrivit, și nu ca să te rănească, ci ca să te ajute să ieși din ceață și să-ți recapeți direcția. Uneori, vindecarea începe exact din acel punct: când cineva are curajul să-ți oglindească adevărul pe care tu încă nu ești pregătit să-l rostești singur.
