Mariana Cosenco: Succesul terapeutic se naște din reciprocitate.

Psihoterapia este, pentru mulți, o chemare care se conturează în timp, dintr-o nevoie personală de a înțelege și a vindeca. Pentru Mariana Cosenco, drumul spre această profesie a început cu o căutare interioară și s-a transformat într-o misiune de a fi alături de oameni în procesul lor de dezvoltare. În acest interviu, Mariana vorbește deschis despre provocările și recompensele meseriei de psihoterapeut, despre importanța discernământului în fața abundenței de resurse și despre cum vulnerabilitatea poate deveni, paradoxal, o forță de vindecare.

Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Mariana Cosenco: Mai întâi a fost nevoia mea personală. Am căutat în primul rând să mă înțeleg pe mine și pe oamenii din viața mea. Am avut multe de procesat și asta mi-a deschis și mai mult curiozitatea.

Îndemnul de a da o șansă profesiei a venit chiar de la psihoterapeutul meu care știa că psihologia fusese o preocupare pentru mine încă din liceu.

Am început studiile mai mult cu ideea de a îmi liniști fanteziile, sperând că o să îmi treacă repede. Dar am primit multă susținere să continui. După care s-a ivit oportunitatea de a începe formarea în Gestalt cu școala austriacă, iar asta mi-a schimbat complet perspectiva.

Decizia de a lucra cu oamenii a venit mult mai târziu, după ce am simțit că am ce să ofer, ca om și ca profesionist.

R.P.: Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

M.C.: Cred că abundența de resurse și informații este astăzi o mare provocare. Avem acces la multe resurse, iar dificultatea e să alegi ce se potrivește exact etapei prin care treci.

Pun accentul pe potrivirea cu momentul de viață pentru că un program excelent poate fi complet steril dacă persoana nu e în punctul potrivit pentru a-l și integra.

Când cineva traversează o perioadă de vulnerabilitate, fie că este vorba de o criză personală sau profesională, tentația de a căuta și a găsi soluții rapide este enormă. Și legitimă până la urmă!

Ce alegem în astfel de situații și pe ce criterii, devine uneori o mare bătaie de cap. Sunt atât de multe oferte în piață și atunci este nevoie de mult discernământ când selectăm. Oamenii să poată face diferența între ce răspunde unei nevoi reale acum și ce doar hrănește speranța că vei fenta durerea sau procesul natural de creștere.

R.P.: Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

M.C.: Psihoterapia este, prin natura ei, o experiență relațională și inevitabil subiectivă. Ideea de a fi complet obiectiv și neutru este mai degrabă o iluzie. În Gestalt vorbim despre întâlniri autentice între două istorii de viață care se ating și se modelează reciproc. Terapeutul nu rămâne un observator distant, ci participă activ la dinamica care se creează.

Mai important decât o neutralitate imposibilă este să fiu conștientă de propriile mele filtre și să disting între ce aparține clientului și ce ține de mine. Uneori, chiar vulnerabilitatea mea, adusă într-un mod responsabil care să nu invadeze spațiul terapeutic, devine resursă de vindecare pentru client.

R.P.: Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

M.C.: Nu aș numi-o tehnică, ci o atitudine care mă ghidează constant, anume să observ ce stare sau emoție lasă clientul în mine și cum revin la el și între sesiuni. Uneori, o astfel de „amprentă” vine cu senzații noi, amintiri uitate și unghiuri diferite din care să privim procesul. Îmi notez aceste observații și le readuc în terapie, pentru că ele îmbogățesc relația și deschid noi drumuri.

Este o formă de conectare corporală și intuitivă, dar ancorată în prezență și cu atenția la ce se întâmplă între noi.

R.P.: Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

M.C.: În etapa aceasta a vieții mele caut mai mult ca oricând plăcerea și micile bucurii, fără un motiv spectaculos. Natura, oamenii, simplitatea. Am văzut cum binele se naște din bine, iar terapia înseamnă mai întâi să cultivăm acest bine și să întărim resursele din care putem apoi atinge și zonele vulnerabile.

Iar asta mă ajută și în plan profesional pentru că îmi este mai ușor să stau lângă suferința oamenilor fără să o preiau. Fiecare are ritmul și parcursul lui iar eu fac parte din acest demers doar pentru o vreme, atât cât îi servește clientului.

Și da, uneori face bine o distanțare de anumite forme de suferință pe care știm că nu le putem conține. Ce este „prea mult” pentru sine nu are cum să devină „reglaj” în relația cu clienții.

R.P.: Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

M.C.: Primul pas nu este înscrierea la o formare, ci mersul la terapie. Să trăiești procesul pe propria piele, să testezi diferite abordări și să te întrebi sincer: pot să fiu eu în celălalt rol?

Realitatea este că formarea de bază a unui psihoterapeut se întinde pe aproape un deceniu, uneori și mai mult. Este o perioadă în care investești substanțial în formări, în propria terapie, în supervizare. Iar toate acestea nu se opresc nici după ce începi să practici. Se schimbă doar ritmul, devii mai selectiv, dar clar înveți continuu mai mult decât în alte profesii.

La suprafață psihoterapia este o profesie cu o anumită strălucire, salvează oameni, schimbă lumea. În spatele cortinei este despre mult studiu, pragmatism susținut de empatie și negreșit și o doză de simțul umorului. Fără simțul umorului viața profesională a terapeutului riscă să devină doar o colecție de drame.

R.P.: Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?

M.C.: Din nou ajungem pe teritoriul abundenței de resurse unde ne putem rătăci dacă nu avem ancore interioare și exterioare.

Recomand cu căldură un mentor sau un psihoterapeut cu experiență care să te ghideze prin hățișurile acestei profesii. Dintr-o astfel de ghidare apar firesc întrebările tale, nevoile tale de formare și direcțiile potrivite ție. Claritatea nu vine doar din bibliografii bogate, ci din relații hrănitoare care dau sens informației.

R.P.: Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

M.C.: Rămân în contact cu comunitatea din care fac parte, citesc și particip la cursuri, conferințe sau școli de vară ori de câte ori am ocazia.

Dar dincolo de acest gen de dezvoltare, aș zice valabil pentru cei mai mulți specialiști, am rămas fidelă supervizării. Asta mă sprijină cel mai mult să îmi rafinez cunoașterea, să înțeleg ce am eu de oferit și astfel, să mă conecteze mai bine cu omul din fața mea. Este ceea ce mie îmi dă așezare și coerență pentru a avea acel sentiment de ancorare profesională.

R.P.: Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?

M.C.: Apar des astfel de momente pentru că relația terapeutică nu se reduce la cuvinte. Schimbul se petrece și prin gesturi, prin tonul vocii și prin stările care apar spontan. Clientul mă informează pe mine, eu îl informez pe el, iar din această dinamică se nasc mereu perspective noi, atât despre el, cât și despre mine.

Cele mai valoroase momente sunt atunci când pot împărtăși ce trezește în mine povestea clientului. Nu ca o interpretare, ci ca o reacție din aici și acum ce îl poate pune în contact cu emoțiile lui blocate. Mulți oameni rămân captivi acolo unde suferința lor nu a fost recunoscută pentru că fie a fost „prea mult” pentru un celălalt, fie a fost minimalizată. A recunoaște și a da glas impactului pe care povestea îl are asupra ta, ca terapeut, poate fi profund eliberator pentru client.

R.P.: Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

M.C.: Recompensa este un mix între rezultatul muncii și recunoașterea acesteia, inclusiv cea financiară. Psihoterapia are nevoie de un cadru clar, echitabil și bine structurat, în care ambele părți dau și primesc.

Dacă acest echilibru se rupe, apar inevitabil consecințe. Terapeutul poate deveni frustrat sau epuizat și nu mai are capacitatea de a fi prezent cu adevărat în relație. La rândul său, clientul simte această incongruență și poate pleca dezamăgit sau cu sentimentul că a fost trădat.

Succesul terapeutic se naște din reciprocitate, nu din sacrificiul unilateral al unuia pentru binele celuilalt.

R.P.: Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

M.C.: În Gestalt, rezistența nu este o piedică, ci un mesaj despre relație. De aceea o abordez cu deschidere și curiozitate, nu dintr-o poziție deasupra clientului, ci alături de el.

Dacă îi este greu să pună în cuvinte ce simte, pot împărtăși cum trăiesc eu acea rezistență, pentru că ea nu aparține doar clientului, ci se naște în întâlnirea noastră. Și cu siguranță are legătură și cu ceea ce se întâmplă între noi.

Primul pas este să observăm ce anume întrerupe contactul, poate o teamă, o neîncredere, o proiecție sau poate chiar ritmuri diferite, atunci când ne-am desincronizat. Nu încercăm să „spargem” rezistența, ci să o înțelegem. Pentru că în rezistență se află nu doar blocajul, ci și vitalitatea și stilul unic prin care clientul se relaționează cu sine, cu mine și cu lumea.

R.P.: Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?

M.C.: Sunt permanente schimbări în societate care ne mențin într-un ritm alert iar psihoterapia devine, în mod paradoxal, acel loc în care încetinim, ne oprim, reflectăm. Cred că întocmai funcția de „oprire” va deveni tot mai valoroasă, mai ales pentru cei care își pierd această capacitate.

Ca profesionist văd viitorul într-o revalorizare a simplității în care contactul real, capacitatea de a fi prezent în relație „aici și acum” nu ți-o oferă tehnologia ci tot un om. Desigur, tehnologia poate susține sau sabota acest lucru, depinde de cum o folosim.

Responsabilitatea noastră ca terapeuți va fi să nu pierdem calitatea contactului, chiar și într-un context în care totul pare să devină virtual.