Destinul nu e o condamnare. Este o propoziție începută de alții
Rescrie-ți destinul: o seară cu Noémi Orvos Tóth despre trauma, iubire și vindecare
Interviul de 5 zile și-a găsit rezonanța deplină într-o singură seară în care tăcerile au fost la fel de grăitoare ca întrebările
A fost una dintre acele seri care încep cu „numai zece minute mai stau” și se termină trei ceasuri mai târziu, când cafeaua rece și conversația fierbinte încă se învârtesc în aerul unei cafenele tihnite, cu fotolii moi și lumini care n-au auzit niciodată de LED-uri reci. Acolo m-am întâlnit cu Noémi Orvos Tóth, psiholog clinician, scriitoare de bestselleruri și, între noi fie vorba, una dintre cele mai articulate și tulburător de sincere voci europene în ceea ce privește trauma transgenerațională.
Cu un trecut care include o adolescență într-o tabără de refugiați din Germania și un prezent în care conduce propriul Institut pentru Trauma Transgenerațională la Budapesta, Noémi aduce în dialog o combinație rară de știință, intuiție și tandrețe umană. E genul de om care îți poate vorbi despre epigenetică și, în aceeași frază, despre cum o fustă trasă în jos poate transmite o rușine ancestrală.
Cartea sa, „Inherited Fate. Family Trauma and the Ways of Healing”, care a apărut și internațional, dar în Ungaria a vândut deja peste 300.000 de exemplare – semn că traumele se moștenesc, dar și că există un apetit colectiv pentru vindecare. Noémi a fost premiată, ascultată, invitată în podcasturi, iar în iunie 2025 a venit și în România cu lansarea cărții Rescrie-ți destinul. Vindecarea Traumelor Moștenite.
Am stat de vorbă cu Noémi despre adolescența ei în exil, despre fricile pe care le purtăm fără să știm, despre ce mai poate face o mamă exasperată în fața moștenirilor de familie. Un interviu cu 10 întrebări, dar multe uși deschise.
Citește aici despre Cum recunoști o traumă nevindecată
Laura Pascu: Ai trăit experiența intensă a refugiului în Germania în adolescență. Cum te-au influențat acei ani – emoțional și profesional – și cum au contribuit la interesul tău pentru trauma transgenerațională?
Noémi Orvos Tóth: M-am născut în Ungaria și am emigrat în 1987 împreună cu familia mea în Germania. Prima tabără de refugiați în care am locuit era, la acea vreme, singura de acest fel din Europa. Am petrecut acolo multe săptămâni și, la vârsta de 16 ani, am început să înțeleg profund realitatea în care trăiam: emigrarea nu fusese doar o decizie logistică, ci o alegere pentru libertate. Oamenii din jurul meu nu erau doar „migranți”, ci refugiați care își salvaseră viața.
Am înțeles trauma înainte s-o pot numi
Această experiență a fost definitorie pentru mine. Nu aveam încă limbajul pentru a exprima ceea ce simțeam, dar am înțeles intuitiv ce înseamnă să trăiești o traumă. Mă interesau poveștile celorlalți, vorbeam mult cu refugiații. Așa am realizat că, dincolo de toate diferențele, oamenii își doresc același lucru: siguranță, responsabilitate și iubire. Oameni în jur care să aibă grijă de tine.
Această experiență m-a învățat empatia – esențială pentru un Psiholog – și m-a forțat să privesc lumea dintr-o perspectivă mult mai largă decât cea personală. Într-una dintre taberele în care am locuit, împărțeam spațiul cu o familie iraniană. Noapte de noapte, auzeam cum unul dintre membrii familiei – un tânăr care fusese în războiul din Iran – se trezea din coșmaruri. Părul îi albea de tânăr. Era prima dată când am simțit, la propriu, ce înseamnă stresul posttraumatic – acea furnicătură în vene, în urechi – un semnal fizic al durerii nevăzute.
Laura Pascu: În practica clinică, cum definești trauma transgenerațională și care sunt cele mai subtile semne pe care le observi la clienți?
Noémi Orvos Tóth: Trauma transgenerațională este o temă profundă și esențială. Se manifestă adesea prin modele comportamentale repetitive – relații disfuncționale care nu se schimbă, tipare compulsive, depresie, tulburări de panică care nu pot fi explicate rațional sau vindecate ușor prin terapie clasică.
Aceste traume își au rădăcinile în evenimente din trecutul familiei sau al societății, care nu au fost procesate. Sunt traume pe care nu le-am trăit noi în mod direct, dar ale căror efecte le resimțim. Se pot transmite pe mai multe căi: epigenetic – prin markeri care influențează expresia genetică, dar și prin educație, cultură, sau, mai subtil, prin sistemele de credințe și prin comunicarea nonverbală.
Ce este trauma transgenerațională și cum o recunoști în tine
Un exemplu elocvent este cazul unui client care nu putea să construiască o relație de parteneriat. Simțea o anxietate inexplicabilă față de bărbați și se bloca în momentul în care apropierea devenea reală. La început s-a suspectat un posibil abuz personal, însă am descoperit că mama sa fusese concepută în urma unui viol, iar bunica – victima acelui act – fusese figura centrală din copilăria clientului. Fără să vrea, bunica îi transmitea mesaje subtile, prin gesturi și atitudini, care asociau feminitatea cu pericolul. Astfel de traume nespuse se infiltrează în tiparele de viață ale generațiilor următoare.
Citește aici despre De ce repetăm tiparele părinților noștri
Cartea mea nu se citește. Se trăiește
Laura Pascu: Cartea ta folosește întrebări ghidate și exerciții de introspecție. Cum ai gândit structura astfel încât să fie accesibilă și utilă chiar și celor care nu au pregătire psihologică?
Noémi Orvos Tóth: Încă de la început am știut că nu vreau doar o carte care se citește, ci una care poate fi folosită. Cărțile psihologice pot părea abstracte sau greu de aplicat. Am vrut ca această carte să fie vizuală, vie. Eu sunt o persoană vizuală – când ascult poveștile clienților mei, văd un film în mintea mea. Poate de aceea am structurat cartea într-un mod în care cititorul să poată „vedea” și înțelege propriile tipare, nu doar intelectual, ci emoțional.
Vindecarea începe cu o decizie
Laura Pascu: Ne poți povesti un exemplu (fără a încălca confidențialitatea) în care cineva a reușit să transforme un tipar transgenerațional cu ajutorul instrumentelor din carte?
Noémi Orvos Tóth: Da. Îmi vine în minte o tânără care, în copilărie, era adesea agresivă și nepoliticoasă. A crescut cu o mamă foarte imprevizibilă, impulsivă, dominată de propriile traume. Relația lor era marcată de nesiguranță, ambivalență și multă anxietate. Tânăra a crescut cu convingerea că cei pe care îi iubește o vor părăsi – o repetiție inconștientă a relației cu mama ei.
După ce a citit cartea, a început un proces de introspecție și a realizat că mama ei fusese, la rândul ei, crescută într-un mediu abuziv și sărac. A început să înțeleagă comportamentele mamei și să le contextualizeze. A decis conștient că, odată ce a devenit mamă, nu va transmite acest tipar copilului său. Și-a asumat responsabilitatea de a rupe cercul. A lucrat mult cu propria furie, a procesat resentimentele și, în timp, s-a apropiat de mama ei. Astăzi, mama ei – deși nu a putut fi o mamă bună – este o bunică extraordinară. A fost un proces lent, dar vindecător.
Citește aici despre Puterea narațiunii personale în vindecare
Laura Pascu: Cum a fost primită cartea în țări diferite – Ungaria, Germania, Croația, România – și ce diferențe culturale ai remarcat în raport cu trauma transgenerațională?
Noémi Orvos Tóth: Reacțiile au fost în general pozitive. În Polonia, cartea a avut un succes imens. Și în Germania a fost bine primită, deși acolo a fost publicată destul de recent. În Croația, însă, lucrurile sunt mai complicate. Războiul balcanic este încă proaspăt în memoria colectivă, iar oamenii sunt mai reținuți. Acolo rănile sunt încă deschise.
Observ că trauma transgenerațională nu ajunge imediat la prima generație. Prima generație suferă direct și transmite mai departe trauma. A doua generație o simte, dar nu o poate înțelege complet. A treia generație este cea care are șansa reală să înceapă procesul de vindecare, pentru că este suficient de departe de sursa durerii.
Educăm, cercetăm, publicăm. Și ne asumăm
Laura Pascu: Care sunt principalele activități și proiecte ale Institutului pentru Trauma Transgenerațională pe care l-ai fondat în 2023 și cum speri să schimbi societatea prin el?
Noémi Orvos Tóth: Credem în puterea educației. Dacă oamenii înțeleg de ce cei dragi lor reacționează într-un anumit fel sau poartă anumite dureri, pot să manifeste mai multă empatie. Misiunea noastră este să traducem limbajul științific în limbajul oamenilor obișnuiți. Facem podcasturi educaționale, inclusiv despre naștere, în parteneriat cu Universitatea din Budapesta. Realizăm și cercetări, lucrăm la proiecte care să prevină bullying-ul, și ajutăm părinții să depășească barierele psihologice care pot influența negativ dezvoltarea copiilor.
De asemenea, am fondat o editură unde publicăm cărți de psihologie și încurajăm colegii terapeuți să își împărtășească expertiza prin scris.
Laura Pascu: În cartea ta aduci în discuție teoria analizei destinului a lui Szondi. Ce aduce aceasta în plus față de alte abordări precum inconștientul colectiv junguian sau terapia de familie?
Noémi Orvos Tóth: Gustav Jung a introdus ideea inconștientului colectiv. Szondi a mers mai departe și a vorbit despre un inconștient familial, transmis prin generații. Aceste concepte – inconștientul colectiv, analiza destinului și psihogenealogia – se completează reciproc. Ne ajută să înțelegem cum putem trăi, fără să știm, viețile celor care au fost înaintea noastră.
Vindecarea e diferită la fiecare popor
Laura Pascu: Crezi că românii sunt pregătiți să discute deschis despre traumele familiale?
Noémi Orvos Tóth: Cred că trebuie să fie pregătiți. În România, simt deja dorința părinților de a le oferi copiilor o viață mai bună. Nu mai este suficient să ne învățăm copiii cum să supraviețuiască. Vrem să creștem copii autentici, fericiți, care își cunosc rădăcinile, dar nu sunt constrânși de ele.
Laura Pascu: Ce planuri ai pentru viitor: noi cărți, proiecte educaționale, colaborări interdisciplinare? Cum îți imaginezi că va evolua domeniul traumei transgeneraționale?
Noémi Orvos Tóth: Sunt multe planuri, dar timpul este o provocare. Recent am organizat o conferință cu peste 2000 de participanți, care a durat trei zile. Particip frecvent la evenimente în Ungaria, lucrez la proiecte educaționale, dezvolt noi cărți și extind activitatea editurii. Un proiect important în desfășurare vizează prevenirea bullying-ului.
Vreau să ajut părinții să-și înțeleagă mai bine copiii, să nu repete tiparele din trecut. Cred că viitorul acestui domeniu stă în colaborare – între psihologi, pedagogi, cercetători și societatea civilă.
Copilul adoptat trebuie să știe: am fost ales
Laura Pascu: În carte vorbești mult despre traumele care se formează în copilăria timpurie. M-a interesat în mod special capitolul ‘Drama copilului nedorit’. Ce sfaturi le-ai da părinților care au un copil adoptat? Cum pot acești părinți să ofere sprijin și vindecare?
Noémi Orvos Tóth: Copiii adoptați pot veni cu o istorie nevăzută, cu traume timpurii care le influențează dezvoltarea neurologică. Din fericire, sistemul nervos este plastic – se poate remodela prin conexiune și iubire. Atingerea este vitală, fiind cel mai puternic canal senzorial. Multă joacă, râs și apropiere fizică sunt elemente vindecătoare.
Este important să nu ascundem copilului faptul că este adoptat. Narațiunea personală este esențială. Copilul trebuie să știe că a fost ales, nu părăsit. Acest mesaj schimbă radical modul în care își construiește identitatea. Povestea începe cu „am fost ales” – și asta dă putere și speranță.
Citește aici despre Legătura dintre stresul mamei și dezvoltarea copilului
Încheiere
Noémi Orvos Tóth nu răspunde, ci deschide ferestre. Uneori, îți arată peisaje pe care nu știai că le-ai văzut deja în oglinda copilăriei tale. Alteori, te lasă să tragi singur aerul greu al întrebării: „Oare de ce reacționez așa? De unde vine asta? E a mea sau a mamei mele? Sau a bunicii?”
Ce-am învățat într-o seară cozy, cu cafea amară și răspunsuri dulci-amare? Că trauma nu e o sentință, ci o poveste care poate fi rescrisă. Că nu ești „defect” – ești, poate, doar purtătorul unei istorii nespuse. Că poți să oprești cercul. Și că totul începe de la o întrebare bună.
Noémi ne reamintește că destinul nu e o condamnare, ci o propoziție începută de alții, pe care tu o poți duce mai departe altfel. Poate chiar cu punct.
Eu am citit cartea înainte de interviu. O recomand. Este o carte-conversație. Cartea, cafeaua și interviul au făcut cât trei generații de liniște.
