Frica de greșeală: între anxietate și creativitate

Frica de greșeală este o emoție adânc înrădăcinată, care poate transforma dorința de reușită în anxietate și blocaj. Mulți dintre noi am fost educați să evităm greșeala cu orice preț, iar acest reflex interior ajunge să ne limiteze curajul, spontaneitatea și creativitatea. Înțelegerea felului în care s-a format această teamă — și modul în care putem să o transformăm într-o resursă de învățare și exprimare autentică — este primul pas spre libertatea de a fi noi înșine, fără frica de a greși.

Greșeala și frica învățată: o moștenire a controlului

Una dintre cele mai profunde surse de anxietate este frica de greșeală. Ea blochează atât de multă energie vitală, încât uneori simțim că, deși vrem să acționăm, ceva invizibil, dar puternic, ne ține pe loc.

Acest ceva poate avea rădăcini adânci în istoria societății noastre. Părinții, bunicii noștri au trăit vremuri în care constrângerea și rigorile comunismului au strangulat demnitatea și libertatea ființei. Vigilența și atenția în jur, teama de a nu rosti ceva greșit care le-ar fi putut răpi libertatea sau ar fi avut urmări grave asupra lor sau asupra întregii familii nășteau conflicte interioare. Cu cât această prăpastie între ceea ce era în interior și modul în care trebuia să te porți la exterior era mai mare, cu atât creștea durerea și necesitatea găsirii unor mecanisme de autoreglare.

Cum educația punitivă a omorât creativitatea

Dincolo de regimul politic care a lăsat urme adânci, a venit educația bazată pe metode punitive și umilitoare, atunci când comiteai o greșeală. A greși nu era ceva firesc. Era considerat o dovadă de slăbiciune, de neputință, de lipsă de valoare.

Acest model educațional a stat la baza competiției nesănătoase: mai bine să-i fie lui rău, decât mie; mai bine calc pe el, decât să calce pe mine. Efortul de a nu greși, de a nu fi umilit în fața clasei, la careu, printre muncitorii de la uzină sau în multe alte contexte asemănătoare ducea către blocaj și trăirea unor sentimente adânci de frustrare, furie, rușine, neadecvare sau vinovăție. Un consum teribil de energie care nu mai lăsa loc pentru alte trăiri, pentru bucuria micilor reușite, pentru fluiditatea și vitalitatea vieții.

Prigonirea greșelii era calea sigură către omorârea creativității. Un sistem oprimant nu are nevoie de oameni liberi și creativi. Acceptarea greșelii și transformarea ei în posibilități multiple de gestionare a unor situații nu era printre obiectivele educaționale. Acest lucru ar fi însemnat încurajarea gândirii critice.

Efectele fricii de greșeală asupra adultului de azi

Azi, avem această libertate, însă purtăm cicatrici ale secționării arterei creativității. Încă ne mai amintim de rigla usturătoare folosită pentru a învăța tabla înmulțirii sau de pedeapsa aplicată pentru un cuvânt scris greșit. Chiar dacă nu ne amintim explicit, corpul nostru nu uită. Și nici al copiilor noștri care păstrează ecouri ale acestor răni. Dorința părinților noștri de a învăța bine, de a avea o meserie bănoasă, demnă și sigură, să nu rămânem la uzină sau la sapă venea și din iluzia că vom fi scutiți de o suferință pe care ei au îndurat-o.

Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. De multe ori, dorințele lor de bine nu erau acordate la nevoile noastre. Când greșeam, aveam nevoie să fim acceptați. Să ni se arate iubire și atunci, nu doar când reușeam. Să fim sprijiniți să valorificăm greșeala, să fim primiți cu priviri blânde și brațe iertătoare, nu cu asprimea fricii că nu vom ajunge ce trebuie.

De la frică la libertate creativă

Iubirea nu e niciodată prea multă. Însă prea multă asprime și rigiditate nu mai permite creativității să curgă. Astfel, ajungem adulți cu dificultăți în a avea inițiative, a fi creativi, căci frica de a nu greși este mai mare decât puterea eliberatoare de a fi tu însuți. Și câtă nevoie de creativitate avem în relații sau la job!

Tu cum tolerezi greșeala la tine sau la ceilalți? Cum se întâmplau lucrurile când greșeai în copilărie, acasă sau la școală? Ce se trezește acum în interiorul tău când greșești? Dar când greșește copilul tău? Ce atitudine observi la el? Dar la tine?

Poate că e momentul să privim altfel greșeala – nu ca pe o rușine, ci ca pe o poartă către învățare și libertate interioară.

Spațiul tău de blândețe și explorare

Dacă ai nevoie de un spațiu sigur, creativ, unde să explorezi aceste tipare și să te eliberezi de rigidități adânc înrădăcinate care nu sunt doar ale tale, pentru a face loc curgerii vieții și capacității de adaptare creativă, te aștept cu drag aici.

Iar dacă ai uitat cum se simte blândețea față de tine însuți/însăți, las aceste versuri să-ți amintească.

Scrisoarea adultului către copil

Oare am uitat
Cum e să fii copil iubit și alintat?
Sau poate nici nu s-a-ntâmplat?
Câți dintre noi am purtat
Poveri prea mari pe umerii noștri mici?
Câți dintre noi am văzut
Dureri ascunse în tăceri fără sfârșit?
Sau izbucnite prea violent,
Ca o ploaie cu grindină, ca un torent?
Câți dintre noi ne-am învelit
Cu pătura singurătății când eram mici,
Învățând că greul se poartă în tăcere,
Nu într-un împreună care aduce mângâiere.
Câți dintre noi am înghițit
Nodul fricii de-a fi greșit?

Te-ndemn acum să-ți amintești:
Cel mai bun prieten tu îți ești!
Doar tu te poți însoți,
Prin blândețea inimii,
Spre un Sine întreg și luminos,
Ce-abia așteaptă să-l vezi așa cum e:
Plin de candoare și iubire,
Fără măsuri, condiționări sau învinovățire.

Copile drag, nu ești mic, urât,
Nici prea sensibil, nici prea zglobiu, nici prea tăcut.
Nu ești neînsemnat.
Ești tot ce-i mai frumos sub soare!
Strălucește, Copile drag, liber și ușor,
Despovărat de greutatea vechilor tipare!