Mariana Fugaru: despre bucuria de a modela minți și caractere
Pentru unii oameni, meseria de profesor nu este doar o carieră, ci o chemare. Mariana Fugaru, profesor și director al centrului educațional Aristokids, vorbește despre responsabilitatea, frumusețea și sensul acestei profesii. Într-o lume în continuă schimbare, ea crede că adevărata educație nu ține doar de cunoștințe, ci și de formarea valorilor, empatiei și a spiritului uman.
Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi meseria de profesor?
Mariana Fugaru: Am ales această profesie pentru că îmi place să interacționez cu oamenii, iar lucrul cu copiii îmi aduce șansa extraordinară de a contribui activ la procesul devenirii lor. Am ales meseria de profesor și pentru faptul că am avut un exemplu concret de reușită în profesie, și anume, pe mama mea. La ea am văzut că această meserie înseamnă și strădanie, și dăruire, dar și satisfacție atunci când vezi că primele două au dat rezultate.
Să fii profesor nu presupune doar transmitere de cunoștințe, ci și formare de valori, repere și modele de comportament. Făcând eu această meserie, am simțit că lucram în mod direct cu copiii, contribuind la dezvoltarea de abilități cognitive, dar și a celor de personalitate. Până la urmă, ce îți poate încălzi sufletul mai mult decât gândul că ai contribuit la devenirea unei ființe umane?
R.P.: Ai avut, în decursul carierei, o revelație care ți-a marcat evoluția?
M.F.: O revelație nu am avut, dar au fost mici întâmplări care mi-au completat imaginea privind importanța meseriei de profesor. Până la urmă, noi toți suntem rezultatul muncii unor profesori, și când spun „noi toți”, aici se includ și savanți de o recunoaștere internațională, dar și oameni obișnuiți, toți fiind importanți pentru societatea umană.
R.P.: Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui elev în procesul de învățare?
M.F.: Cu răbdare, cu empatie, cu exemplul personal, cu perseverență, cu dorința de a reuși să schimb în bine viitorul acelui copil.
R.P.: Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în interacțiunea cu elevii?
M.F.: În această meserie trebuie să dovedești neapărat înțelegere, chiar și în situațiile mai puțin plăcute, în care elevul nu are cea mai potrivită atitudine. Trebuie să dovedești acel tact didactic și să faci cele mai potrivite intervenții pentru a afla cauza acelei atitudini, dar și metode prin care să îmbunătățești situația. Elevul trebuie să te simtă aproape de sufletul lui, să simtă că vrei să îl ajuți și că ai capacitatea de a face acest lucru. Până la urmă, în spatele fiecărui copil se află o istorie cu bune și cu rele, și de aici trebuie pornit pe drumul schimbării în bine, dar doar prin empatie.
R.P.: Ce modalități de a te dezvolta în profesie cunoști? La care dintre ele ai apelat?
M.F.: În primul rând, te dezvolți practicând continuu această meserie, pentru că vei învăța câte ceva chiar de la copiii cu care interacționezi zi de zi. Există însă și activități gândite să genereze dezvoltare, precum lecțiile deschise, susținute de tine sau de colegi, cursurile de perfecționare, proiectele educaționale, diferite examene de obținere a unor grade didactice sau a doctoratului. Eu am absolvit Facultatea de Fizică și Facultatea de Științele Educației, ambele la Universitatea București. Dețin Gradul I pentru predare în învățământ.
R.P.: Ce sfat ai da cuiva care ar dori să practice această meserie?
M.F.: Primul sfat pe care l-aș da ar fi acela că, dacă nu îi place să interacționeze cu copiii și, în general, cu oamenii, atunci ar fi o greșeală să își aleagă această profesie și ar trebui să meargă pe alt drum.
R.P.: Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale?
M.F.: Consider că cea mai mare reușită este aceea că am format, noi profesorii, alături de familie, oameni adevărați, de care societatea are atât de multă nevoie.
R.P.: Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?
M.F.: Mă întrebați dacă, odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, va dispărea meseria de profesor? Răspunsul meu este că acest lucru nu este posibil dintr-un motiv foarte evident, și anume că niciun dispozitiv nu va putea reproduce relația atât de specială, cu atâtea valențe, și anume relația profesor–elev.
Să ne gândim doar la privirea robotului, care este goală, prin comparație cu privirea profesorului care îi spune elevului atât de multe: că este mândru de evoluția lui, că vrea să îl ajute, că empatizează cu el, că îl întristează ceva din comportamentul acestuia — și lista poate continua!
