Now Reading
Cum devenim parintii parintilor nostri

Cum devenim parintii parintilor nostri

Revista Psychologies

„Mama mea este aproape oarba si sta singura in apartament“, povesteste M., 59 de ani.

„O menajera o ajuta cu curatenia si ii face cate ceva de mancare. Iar eu merg pe la ea in fiecare duminica. Dar aceste drumuri ma obosesc.

Sunt trista sa o vad atat de vulnerabila, nici nu imi trece prin cap sa o las balta, pentru ca mi-a dat viata si m-a incurajat mereu.

Si, in plus, e foarte draguta si nu se plange niciodata. Dar uneori simt ca sunt depasita, am senzatia ca nu traiesc decat pe jumatate.

Mi-e frica, la modul egoist, ca situatia se va perpeuta astfel. Daca lipsesc o duminica, sa pot rasufla si eu, ma simt foarte vinovata.

Am sentimente contradictorii. De fapt, cred ca nu suport sa o vad imbatranind…“

Aceasta noua dependenta a parintilor nostri marcheaza o etapa importanta a vietii noastre.

Ea apare uneori brutal, ca urmare a unui atac cerebral, de exemplu.

Sau se instaleaza incetul cu incetul, cu semne prevestitoare (uitare, incontinenta…), pe care refuzam sa le vedem (copilul din noi nu vrea sa vada aceste lucruri) sau pe care celalalt parinte refuza sa ne lase sa le vedem.

In cele doua cazuri, suntem propulsati in rolul de persoana ajutatoare, rol pentru care nu suntem pregatiti si pe care poate ca l-am fi putut anticipa alaturi de frati si de surori.

Si iata cum bulversarea acestei ordini a generatiilor ne face sa ne schimbam viata.

„Vreau sa raman fiul tatalui meu“

„Aceasta inversare a rolurilor ne da ameteli si genereaza multa nostalgie“, comenteaza Catherine Bergeret Amselek, psihanalist.

„Mai ales ca apare in jurul varstei de 50 de ani, momentul in care copilul poate, si el, traversa o criza existentiala, de bilant al vietii, fata de ceea ce a facut si ii mai ramane de dus la capat.

Parintele apare, astfel, ca o piedica ce il opreste sa se realizeze.

„Furie, tandrete, nerabdare, compasiune, respingere: adultul care se ocupa de parintele dependent are adesea sentimente ambivalente.

El vrea sa indulceasca ultimii ani ai celui in varsta, respingand in acelasi timp situatia aceasta dura. Trebuie sa acceptam ambivalenta“, asigura psihologul Pierre Charazac, „si sa nu mai vrem sa fim ireprosabili cu orice pret.

Copilul ideal nu exista. Cel care face de toate va sfarsi prin a claca, si asta poate duce la tratamente dure aplicate celui varstnic.“

Altii prefera sa pastreze distanta, din independenta sau respect al demnitatii parentale.

Ei privilegiaza ajutorul exterior ca sa evite atasamentul prea strans.

„Tatal meu este, cu siguranta, mult diminuat de batranete, insa nu este nici bolnav, nici dement“, spune F., 49 de ani.

„Sa am grija de el, asa cum vrea mama, ar insemna sa pun intre noi raporturi de inegalitate, de umilire
. Ei asa functioneaza in cuplul lor, si asta ma socheaza. Eu vreau sa raman fiul tatalui meu.“

„Copiii si cei care ii ingrijesc ii infantilizeaza rapid pe cei batrani“
, regreta Bernard Ennuyer, sociolog si director al unei asociatii de ajutor la domiciliu.

„Dependenta fizica nu impiedica o anumita autonomie! Este importat sa continuam a-i implica in deciziile care ii privesc, sa le incurajam viata sociala.“

Dar pana unde sa mergem cu acest ajutor?

Sa ne multumim cu a le face de mancare si a-i vizita din cand in cand?

Sa ii ajutam sa se spele si sa se imbrace?

Citeste continuarea articolului in numarul de iunie al revistei Psychologies

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top