Dragostea care durează
Îl ador pe Yalom. Sunt psihoterapeut și ador să citesc. Drept care, atunci când descopăr opera lui Irwin Yalom, cumva primesc câte puțin din amândouă: cazuistică clinică, scrisă magistral, ca o poveste din aceea care rămâne cu mine mult timp după lectură. Într-una dintre cărțile sale, Ora inimii, Yalom vorbește din rolul de psihoterapeut bătrân, făcând o distincție extrem de faină, deși aparent tehnică, a celor două forme ale memoriei de lungă durată – memoria explicită și cea implicită. În manualul de psihologie, cu care nu vreau să vă obosesc prea tare, se definesc astfel cele două forme de memorie: cea explicită, prima care se degradează, se referă la acele fapte și evenimente ce sunt stocate sub forma unor amintiri conștiente, care necesită efort pentru a fi aduse înapoi în conștient; cealaltă este una inconștientă, unde se stochează obiceiuri și deprinderi emoționale dobândite automat. Aici vine frumusețea dată de sensul mai larg pe care autorul meu drag îl prezintă: este ceva obișnuit să uităm fețele, numele, cuvintele, dar nu uităm cum se simte o conexiune profundă cu oamenii, cuvintele unui cântec familiar sau tehnica mersului pe bicicletă.
De ce această vastă introducere?
Pentru că sărbătorile precum Valentine’s Day sau chiar autohtonul Dragobete ne-au cam impus standarde de calitate a exprimării iubirii. De parcă, dacă nu se stochează sub formă de poză perfectă toate ingredientele instagramabile ale unei așa-zise zile perfecte, înseamnă că… nu mă iubești suficient.
Zici că declarațiile autentice de iubire nu pot fi luate în seamă decât dacă bifează o serie (tot mai lungă!) de cerințe, creându-se așteptări nerealiste despre cum arată și, mai ales, cum se simte dragostea.
Problema cu aceste poze perfecte este că ele nu se îndreaptă spre stocare pe termen lung și foarte lung. De ce spun acest lucru? Pentru că acea amintire a cum te-ai simțit, amintire ce se va putea interioriza sub formă de impact profund, vine dintr-o conexiune autentică, dintr-un moment în care totul se aliniază – minte, suflet, trup – într-o uniune ce atinge fiecare colțișor al ființei umane pentru a-l marca pentru veșnicie. Este acel moment când simți că ești totul pentru cineva pe care îl/o vezi ca fiind totul. Acel moment al valului puternic de căldură ce inundă ființa ta pentru eternitate. Și se simte cald, frumos și blând. N-ai nevoie de standarde sau cerințe sociale. Doar simți.
Există persoane care își conjugă viața folosind verbul a face, robotind zilnic pentru o valoare dată din activitatea zilnică. Apoi, sunt unii care promit solemn distinsul a fi, verbul ce se studiază cu întâietate în orice limbă străină.
Invitația de astăzi este la o conjugare a propriei vieți prin prea des uitatul a iubi. Căci acele întâlniri autentice izvorâte din încântarea strălucitoare a iubirii sunt cele ce durează pentru totdeauna, pe care le recunoști fără efort, când amintirile, pozele nu mai sunt suficient de grăitoare, când timpul pare că s-a comprimat și ceața a distorsionat și cele mai pline de speranță inimi.
Să iubim, apoi să fim, naturalul să facem decurgând din acestea, într-o ordine firească, ce va ține MULT după ce toate ornamentele vor fi dispărut.
ACEASTA este iubirea care durează. În orice relație.
