Spațiul posibilului: despre energie, influență și felul în care ne privim unii pe alții
În luna februarie am avut o criză de sciatică. Îmi era greu să mă așez, să mă ridic, să fac gesturile simple, dintre cele care de obicei trec neobservate. Într-una din acele zile cineva mi-a spus, cu un aer de glumă: „Mai e și vârsta, nu uita!”. Am zâmbit, dar în interior am simțit cum, dintr-o dată, spațiul posibilului se micșorează: nu mai sunt, cel puțin pentru unii, un om în proces de dezvoltare, ci o vârstă într-un buletin. Iar această perspectivă nu prea îmi place. Buletinul este pentru poliție. Altfel, nu mă interesează datele din el, le ignor, mă uit cu coada ochiului la ele când îmi trebuie pentru cine știe ce formulare. Dar când cineva îmi aduce aminte, recunosc că mă cam zburlesc pe interior.
Mai târziu, în aceeași zi, am întâlnit o clientă tânără, proaspăt devenită mamă. Își plimba copilul de trei luni pe stradă, relaxată, energică, luminoasă. „Un copil este o mare bucurie, o experiență extraordinară, recomand!”, mi-a spus. Entuziasmul ei era molipsitor. M-a amuzat, m-a bucurat, mi-a dat energie. Parcă și spatele mă durea mai puțin.
Mi-a devenit foarte clar ceva ce văd des și în coaching, și în viața de zi cu zi: oamenii nu ne influențează doar prin cuvintele lor, ci prin felul în care privesc lumea și prin energia din care vorbesc. Unii, în numele „realismului”, te așază mai jos decât erai. Alții, în mijlocul propriilor provocări, îți amintesc că viața rămâne plină de sens, de bucurie, de curiozitate.
În leadership se întâmplă exact la fel. Există lideri care, prin prezență și felul lor de a vedea oamenii, creează spațiu de creștere: după o conversație cu ei te simți mai capabil, mai încrezător, mai dornic să contribui. Există și lideri care, uneori fără intenție, contractă acest spațiu: sub pretextul pragmatismului, reduc orizontul, diminuează inițiativa, sting curajul. Diferența nu stă doar în competențe, ci în discernământul emoțional: capacitatea de a vedea ce creezi în celălalt: frică sau încredere, micșorare sau expansiune.
Pentru un lider, întrebarea „ridic sau cobor oamenii?” nu e un slogan inspirațional, ci un instrument foarte practic de auto-reflecție. A ridica înseamnă ca oamenii să plece dintr-o discuție cu mai multă claritate decât au intrat, cu mai multă încredere în propriile resurse și cu un strop de sens în plus. A coborî poate însemna ironii „deștepte” care rănesc, etichete de tipul „tu nu ești făcut pentru asta”, accent exclusiv pe greșeli sau o prezență grăbită, neatentă, care transmite: „nu contezi cu adevărat pentru mine”.
Un lider poate transforma această întrebare într-un ritual de igienă relațională: după o ședință să se întrebe „Oamenii au plecat mai clari sau mai confuzi?”, după o întâlnire față în față: „Am creat spațiu de explorare sau doar am dat directive?”, iar la final de zi „Cu cine simt că am construit azi, pe cine am ridicat? Pe cine am coborât și ce pot repara?”. Pentru că, dincolo de strategii și indicatori de performanță, liderul funcționează ca un armonizator de energie în echipă: prin felul în care privește oamenii și realitatea, poate activa frică și defensivă sau curaj și creativitate.
Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.
