Viaţa „destul de bună”: cum să trăiești înainte de căderea cortinei

Oamenii și-au petrecut câteva mii de ani încercând să definească viaţa bună, cu rezultate care ar face de rușine orice alt domeniu de cercetare. Am cartografiat genomul, am scindat atomul, am ajuns pe Lună și am construit frigidere suficient de sofisticate, încât să ne anunţe, neîntrebate, că mai avem puţin lapte. Și totuși, rămânem înduioșător de incapabili să cădem de acord asupra a ce să facem cu cele 4.000 de săptămâni care ne sunt alocate înainte ca frigiderul să ne supravieţuiască.

Nici filozofii nu ne-au ajutat atât de mult pe cât ar sugera reputaţia lor. Aristotel a recomandat eudaimonia, o viaţă împlinită, fără să precizeze ce face cineva într-o după-amiază ploioasă de marţi. Epicur a recomandat plăcerile modeste, un sfat ignorat, în mare parte, de oricine a avut vreodată o barcă cu motor. Stoicii
ne-au îndemnat să distingem între ceea ce putem controla și ceea ce nu putem controla, o distincţie care se prăbușește în clipa în care intră în scenă un adolescent. Psihiatrul austriac Viktor Frankl a pus sensul în centrul existenţei. Sigmund Freud, mai puţin festiv, a propus că psihanaliza ar putea transforma nefericirea nevrotică în nefericire obișnuită, o ofertă modestă și una dintre onestele afirmaţii din literatura de specialitate.
Prima greșeală pe care o facem în privinţa vieţii bune este să presupunem că ea trebuie să fie o viaţă fericită. Fericirea însă se poartă precum un angajat nesigur: ajunge târziu, pleacă devreme și dispare exact în clipa în care o întrebăm dacă mai este prin preajmă. Seamănă cu un fluture care dansează din floare în floare. Persoana care se trezește în fiecare dimineaţă ca să-și interogheze propria stare de spirit, „sunt fericit încă?”, își construiește, înainte de micul-dejun, un obstacol aproape perfect în calea fericirii.
Viaţa bună ţine de sens, de relaţii, de capacitate de acţiune, de contribuţie, de curiozitate, de o pace negociată cu sine, de un mod de a locui în propria existenţă, asemenea unui chiriaș care locuiește într-un apartament pe care intenţionează să-l renoveze mai târziu, la nesfârșit.
Și aici își câștigă psihanaliza valoarea, pentru că obstacolul cel mai mare în calea unei vieţi trăite bine este rareori ostilitatea lumii. Este capacitatea noastră magnifică și neobosită de a ne prezenta greșit pe noi înșine în privinţa a ceea ce ne dorim cu adevărat.

Problema dorinţei

Civilizaţia modernă a produs un răspuns elegant la vechea întrebare despre ce este o viaţa bună: mai mult. Mai mulţi bani, mai multe case, mai mulţi urmăritori, mai mulţi ani, mai multă vizibilitate.
Psihologii vorbesc despre adaptare hedonică: ceea ce ne încânta ieri devine curând parte din decor, în timp ce așteptările noastre cresc pe nesimţite, ștergând diferenţa.
Psihanaliza adaugă o întrebare mai incomodă: a cui este, de fapt, această dorinţă? Poate încercăm să impresionăm un tată mort de trei decenii, să liniștim un copil speriat care a cunoscut cândva lipsuri reale sau să obţinem admiraţie deoarece o instanţă interioară a pronunţat deja verdictul că, în esenţă, nu suntem demni de iubire. Adultul își spune că urmărește excelenţa. Copilul din el strigă doar „uită-te la mine!”, iar copilul nu se pensionează la termen.

Teatrul invizibil

Fiecare fiinţă umană trăiește simultan în două feluri de producţii teatrale: piesa exterioară a locurilor de muncă, a căsniciilor și a rezultatelor trimestriale, și un teatru interior a cărui distribuţie îi include pe părinţi, alţi membri ai familiei, rivali, foști iubiţi și diverse personaje negative, dintre care mai multe sunt moarte de decenii, dar continuă să aibă o prezenţă impecabilă la reprezentaţii. Intrăm în fiecare situaţie nouă cu această trupă după noi: un șef exigent devine tatăl critic, un soţ sau o soţie distantă devine mama indisponibilă emoţional, un coleg talentat devine fratele sau sora care primea toată atenţia de Crăciun.
Apoi ne întrebăm, cu sinceră nedumerire, de ce suntem atât de furioși pentru ceva atât de mărunt. Răspunsul este că disputa rareori este despre dispută. Freud a numit acest tipar compulsia la repetiţie: recreăm variaţii ale unor drame emoţionale neterminate, sperând inconștient la un final diferit și primind același final. Persoana abandonată își alege parteneri indisponibili, copilul umilit devine un executiv care umilește, consternat să descopere, după încă un program de leadership, că a ajuns să fie propriul său antagonist. Copilul neglijat devine adultul indispensabil, incapabil să spună „nu”, după ce a ajuns de mult la concluzia că a fi necesar era singura formă sigură de a fi dorit.

A deveni autorul propriei vieţi

Poate că viaţa bună începe atunci când devenim autorii propriei vieţi, în loc să fim actori care rostesc replici lăsate moștenire de fantome. Teoria autodeterminării numește autonomia, competenţa și relaţionarea drept nevoi fundamentale. Psihanaliza adaugă ceva mai puţin ordonat: libertatea interioară. Aceasta înseamnă să recunoști forţele care acţionează în tine, fără a le da automat ascultare.
Pot simţi invidie fără să-mi reorganizez agenda în jurul ei; furie fără să arunc în aer relaţia; frică de abandon fără să mă agăţ, asemenea unei lipitori, de oameni cărora, la o evaluare realistă, ar trebui să li se permită să plece. Pot recunoaște că părinţii mei m-au rănit în anumite feluri fără să-i numesc directori permanenţi ai vieţii mele emoţionale.
Maturitatea nu este dispariţia nevrozelor noastre, ci familiarizarea cu ele. Acest lucru cere să tolerăm ambivalenţa: să acceptăm că aceeași persoană poate fi iubitoare și enervantă, admirabilă și dezamăgitoare.
Imaturitatea psihologică, în schimb, împarte lumea în sfinţi și răufăcători, un sistem de clasificare cu marele avantaj că nu cere niciodată revizuire. Maturitatea insistă asupra incomodei conjuncţii „și”: „Te iubesc și uneori nu te suport”; „Părinţii mei m-au iubit și m-au rănit”. Viaţa bună ne cere să susţinem aceste contradicţii fără să ne frângem.

Iubire fără posesie

Vorbim despre „a avea” un soţ sau o soţie, de parcă persoana iubită ar aparţine unui portofoliu diversificat, alături de a doua vilă și de insula dezamăgitoare. Iubirea matură începe tocmai acolo unde se termină posesia. Ea spune: „Nu ești nici pe departe persoana pe care mi-am imaginat-o, iar acest lucru se dovedește mai interesant, chiar dacă mai puţin comod”.
Psihanalistul și pediatrul britanic Donald Winnicott a scris despre capacitatea de a fi singur, care este esenţială pentru intimitatea autentică. Cei care nu pot tolera singurătatea nu îi iubesc atât pe ceilalţi, ci îi recrutează ca sisteme de susţinere psihologică a vieţii.

Munca și pericolul de a o transforma în tot ceea ce există în viaţă

Munca aparţine vieţii bune; fiinţele umane au nevoie să creeze, să contribuie și să conteze. Munca plină de sens dă formă timpului și ne permite să depunem ceva din noi înșine în lume înainte ca socoteala să se încheie.
Însă munca are obiceiul periculos de a deveni întreaga identitate a cuiva. Întreabă pe cineva, la o recepţie, o conferinţă, cine este, iar persoana îţi va spune ce face. „Sunt bancher.”, „Sunt director executiv.” Nimeni nu răspunde vreodată: „Sunt un mamifer confuz, aflat în prezent într-o poziţie de management superior, și sper ca nimeni să nu pună întrebări suplimentare”. Pericolul începe în clipa în care rolul și sinele devin imposibil de distins.

Descoperirea lui „destul”

Poate că realizarea psihologică accesibilă omului modern cea mai rară este să înveţe sensul cuvântului „destul”: destui bani, suficient succes, destule victorii. Există mereu încă o tranzacţie, încă un premiu, încă o persoană care trebuie să admită că am avut dreptate.
Dar ce anume încerc, de fapt, să demonstrez și cui? Tribunalul imaginar care prezidează asupra vieţilor noastre este format, de regulă, din oameni care sunt morţi, indiferenţi sau preocupaţi de propriile tribunale anxioase.

Viaţa bună include suferinţa

Cultura fericirii ascunde o presupunere periculoasă: că suferinţa este dovada că a mers prost ceva. Dar suferinţa este înscrisă în contractul iniţial, în literele mici pe care nimeni nu le citește înainte de a semna. Vom pierde oameni pe care îi iubim. Copiii își vor alege vieţi pe care nu le-am proiectat pentru ei. Frumuseţea se va estompa. Nicio filozofie nu poate aboli toate acestea.
Viaţa bună cere nu doar să știm ce să urmărim, ci și, cu aceeași claritate, la ce să renunţăm. A îmbătrâni bine înseamnă, în mare parte, să devii editorul propriei vieţi.

Generativitatea

Psihanalistul Erik Erikson a înţeles că viaţa matură se confruntă cu alegerea dintre generativitate și stagnare. „Ce pot obţine?” devine „ce pot oferi?”.
Generativitatea poate lua forma copiilor, a studenţilor, a instituţiilor, a cărţilor, a mentoratului sau a unor gesturi mici și repetate, care lasă vieţile altora puţin mai bune decât le-am găsit.
Profesorul continuă să trăiască prin student. Fondatoarea supravieţuiește prin instituţie, cu condiţia să fi avut înţelepciunea de a o lăsa să supravieţuiască și fără ea, un test la care mulţi directori executivi eșuează.

Jocul și umorul

Nu tot ceea ce merită făcut trebuie să aibă mereu un scop.
În zilele noastre, plimbarea devine exerciţiu fizic. Cititul devine dezvoltare personală. Pasiunile devin mici afaceri secundare, cu propriul lor software de facturare. Este doar o chestiune de timp până când cineva va calcula randamentul investiţiei pentru privitul apusului.
Winnicott considera jocul ca fiind central pentru sănătatea psihologică, deoarece ocupă un spaţiu tranzitoriu între realitatea interioară și cea exterioară: o sală de repetiţii în care experimentăm ce înseamnă să fii viu. Cântă prost. Mergi la pescuit și nu prinde nimic. Pictează ceva ce nimeni nu va atârna pe perete.
Capacitatea de a te absorbi într-o activitate fără scop este unul dintre cele mai clare semne că o persoană a scăpat, măcar temporar, de tirania performanţei.
Apoi, capacitatea de a râde de noi înșine ne permite să ne recunoaștem prostia fără să fim anihilaţi de această recunoaștere. Autocunoașterea fără umor devine insuportabilă: un interogatoriu permanent, fără pauză. Umorul fără autocunoaștere devine simplă evitare, fermecătoare, dar complet inutilă.

Auditul final

Imaginează-ţi că, într-o seară, contabilii existenţei sosesc pentru auditul final. Nu vor fi impresionaţi de suprafaţa vilei sau de faptul că insula avea o pistă de aterizare decentă. Titlurile se vor fi stins discret la ușă. Întrebările ce contează sunt: am iubit pe cineva? Mi-am permis să fiu iubit, la rândul meu? Am rămas curios după vârsta la care curiozitatea nu mai este considerată demnă? Am devenit mai mult eu însumi sau doar mai impresionant în ochii unor străini? Mi-am trăit viaţa sau am jucat-o pentru un public care nu a privit niciodată cu adevărat? Am reparat ceva ce stricasem? Am învăţat ceva din suferinţă sau doar am redistribuit-o celor din jur? Viaţa pe care am trăit-o a fost cu adevărat a mea sau am fost, în cea mai mare parte a ei, un fel de chiriaș subînchiriat?
O viaţă care merită trăită este una în care reușim să iubim și să fim iubiţi, să devenim, într-o măsură rezonabilă, noi înșine, să rămânem curioși, să facem o muncă având sens pentru noi, să contribuim dincolo de perimetrul propriilor interese, să tolerăm pierderile inevitabile ale vieţii fără a rămâne îngheţaţi de ele, să păstrăm o anumită capacitate de joacă și să privim înapoi cu mai multă recunoștinţă decât regret.
Inevitabil, cortina începe să coboare. Nu există posibilitatea de a negocia o prelungire cu conducerea, oricât de înalt ne-ar fi titlul. Tragedia este că piesa se termină. E de văzut cât de mult din reprezentaţie am petrecut citind cu anxietate recenziile, în loc să jucăm piesa. Poate că o viaţă care merită trăită constă, în cele din urmă, în a descoperi acest lucru suficient de devreme, încât să încetăm să repetăm pentru un public care nu a existat niciodată și să începem, înainte să se stingă luminile, să ne bucurăm cu adevărat de reprezentaţie.