Două generaţii, aceeași vocaţie. Despre oameni, relaţii și curajul de a trăi fără grabă
Mariana Demeter și fiica ei, Eva-Maria, au ajuns la psihologie pe drumuri diferite, dar se întâlnesc în aceeași curiozitate faţă de lumea interioară a oamenilor. Într-o conversaţie despre maternitate și autonomie, sănătate mintală și antreprenoriat, ele vorbesc deschis despre felul în care se schimbă relaţia dintre mamă și fiică atunci când copilul devine adult — și despre încrederea de a-ţi găsi propriul drum.
Mariana, psihoterapeut și fondatoarea Clinicilor Alegria, pregătește proiectul „Fără grabă”, o invitaţie la mai multă prezenţă în viaţa de zi cu zi. Eva își construiește identitatea profesională aducând în dialog rigoarea analitică și o perspectivă proaspătă. Împreună ne reamintesc că apropierea poate crește odată cu libertatea, iar uneori începutul schimbării stă într-o întrebare simplă: cum ne dorim să trăim?
Psychologies: Sunteţi mamă și fiică, dar aţi ajuns la psihologie pe drumuri diferite. Ce v-a apropiat de această profesie?
Mariana Demeter: Încă din adolescenţă, m-a fascinat comportamentul uman. Mă întrebam de ce oamenii reacţionează diferit în situaţii asemănătoare, cum se formează convingerile despre noi înșine și cât de mult ne influenţează experienţele timpurii felul în care iubim și ne raportăm la lume. Cred că, într-o anumită măsură, am ales psihologia și din dorinţa de a mă înţelege pe mine.
Dar ceea ce m-a atras cu adevărat a fost posibilitatea de a însoţi un om în descoperirea propriei lumi interioare: momentul în care își recunoaște nevoile și descoperă că poate face alegeri diferite. După aproape două decenii de practică, am înţeles că experienţele timpurii ne pot influenţa profund, dar nu trebuie să ne definească întreaga existenţă.
Eva Demeter: Am crescut aproape de această profesie, prin experienţa mamei, dar drumul meu a fost diferit. Am studiat iniţial IT și business la University College London, unde mi-am dezvoltat gândirea analitică și atenţia la detalii. Ulterior, am simţit nevoia să înţeleg dimensiunea umană din spatele comportamentelor și deciziilor noastre. Astăzi sunt psiholog clinician în supervizare și îmi continui studiile de master în psihologie. Influenţa mamei a contat și nu încerc să o neg, dar doresc să-mi construiesc propria identitate profesională, integrând rigoarea analitică și înţelegerea emoţională.
Mariana, cum ai primit alegerea Evei de a studia psihologia? A existat un moment în care ai intuit această apropiere?
M.D.: M-a bucurat alegerea ei, iar un indiciu apăruse încă din timpul studiilor de la Londra. Pentru lucrarea de licenţă, Eva a avut singură ideea unui centru de terapie
asistată de câini pentru copii cu tulburări de neuro-
dezvoltare. L-a gândit ca proiect de business, însă, pentru a-l construi, a cercetat literatura de psihologie și a intervievat online psihologi și terapeuţi din Alegria. M-a emoţionat că alesese, din proprie iniţiativă, un proiect care unea pregătirea ei cu preocuparea pentru copii. A absolvit cu First Class Honours.
Nu mi-am dorit ca Eva să îmi urmeze pașii, ci să își găsească propriul sens. Ea are o personalitate pragmatică și o gândire structurată, diferite de ale mele. Și îmi place acest schimb de roluri: suntem obișnuiţi să credem că părinţii îi învaţă pe copii, dar, când copiii devin adulţi, descoperim cât de multe avem și noi de învăţat de la ei.
E.D.: Proiectul a fost pentru mine provocarea de a transforma o idee într-un plan aplicabil. Nu era suficient să fac calcule: trebuia să înţeleg nevoile copiilor și specificul intervenţiilor. Discuţiile cu specialiștii mi-au arătat cât de mult mă interesa această latură umană. Încă explorez direcţiile de formare în psihoterapie și vreau să fac această alegere în cunoștinţă de cauză.
Cât de ușor ţi-a fost să lași deoparte rolul de psihoterapeut atunci când ai fost, pur și simplu, mamă?
M.D.: Recunosc că nu mi-a fost deloc ușor. Când practici psihologia de atâţia ani, ajungi să privești aproape instinctiv dincolo de comportamente, să cauţi explicaţii și tipare. Am făcut asta de multe ori și în relaţia cu Eva. Probabil că, uneori, am căutat explicaţii acolo unde era nevoie doar să ascult.
Mi-a luat timp să înţeleg că propriul copil, chiar și când a devenit adult, nu are nevoie de psihoterapeutul din tine. Are nevoie de mama lui. De cineva care să îl asculte fără să analizeze fiecare cuvânt. Am învăţat lecţia aceasta mai greu, ce-i drept: cunoștinţele profesionale nu îmi oferă întotdeauna răspunsurile potrivite în relaţiile personale.
Maternitatea m-a învăţat că iubirea nu înseamnă să previi fiecare greșeală, ci uneori să faci un pas înapoi și să ai încredere. Am învăţat că pot să îi ofer perspectiva mea fără ca ea să fie de acord cu mine și că uneori cel mai valoros lucru pe care îl pot face este să fiu prezentă, nu să încerc să rezolv. Nu îmi reușește întotdeauna, dar poate că tocmai aici e frumuseţea relaţiilor autentice: nu trebuie să fim perfecţi pentru a ne iubi.
E.D.: Am crescut simţind că pot să îmi exprim opiniile și să îmi aleg drumul fără teama că trebuie să corespund unor așteptări prestabilite. Londra a fost etapa în care am învăţat să gestionez singură situaţii pe care, înainte, le-aș fi discutat mai întâi cu mama. Faptul că a avut încredere în mine mi-a oferit libertatea de a-mi construi propria identitate. Pentru mine, autonomia nu înseamnă distanţare emoţională, ci libertatea de a fi eu însămi într-o relaţie în care există apropiere și respect.
Cum s-a schimbat felul în care generaţiile vorbesc despre emoţii și sănătate mintală? Ce învăţaţi una de la cealaltă?
M.D.: Dacă în urmă cu două decenii mersul la psiholog era adesea însoţit de rușine sau de convingerea că trebuie să te descurci singur, astăzi există mult mai multă deschidere. Tinerii vorbesc firesc despre anxietate, limite și nevoia de sprijin. Este un progres important. În același timp, reţelele sociale simplifică uneori excesiv concepte complexe, iar dificultăţi firești ale vieţii ajung să fie interpretate prea repede prin etichete psihologice.
Generaţiile mai mature au învăţat să reziste, uneori cu preţul ignorării propriilor limite. Tinerii își exprimă mai ușor nevoile, dar trăiesc sub presiunea comparaţiei permanente. În relaţia cu Eva, eu vin cu experienţa acumulată, iar ea, cu o perspectivă mai directă. Cred că avem nevoie să ne ascultăm fără să presupunem că experienţa ne dă întotdeauna dreptate sau că orice lucru nou este automat mai bun.
E.D.: Pentru generaţia mea, a merge la psiholog nu mai este un subiect tabu. Dar accesul rapid la informaţie nu înseamnă întotdeauna înţelegere profundă. Uneori analizăm prea mult ceea ce trăim sau punem etichete înainte să cunoaștem contextul. Mama privește situaţiile prin experienţa ei clinică și de viaţă; eu caut adesea mai întâi claritate și soluţii concrete. Ne completăm.
Ce te impresionează astăzi în poveștile oamenilor care ajung în cabinetul tău?
M.D.: Mă impresionează suferinţa ascunsă în spatele unor vieţi care, privite din exterior, par împlinite. Întâlnesc oameni care au cariere, familii, stabilitate financiară, dar care, în interior, se simt obosiţi, singuri, deconectaţi de propriile nevoi sau lipsiţi de bucurie. Uneori nici ei nu pot explica de ce, deși au realizat atât de multe, simt că lipsește ceva esenţial.
Au învăţat să fie foarte buni în ceea ce fac, dar au uitat să se întrebe cum se simt în viaţa pe care și-au construit-o. Schimbarea nu începe întotdeauna cu o decizie radicală. Uneori începe cu o întrebare simplă: „De ce am eu nevoie, dincolo de ceea ce se așteaptă de la mine?”. Una dintre marile provocări ale prezentului nu este doar să învăţăm cum să avem o viaţă mai bună, ci și cum să fim mai prezenţi în viaţa pe care o avem.
Depresia și anxietatea sunt tot mai prezente în discuţiile publice. Ce ar trebui să știe oamenii, într-o lume a soluţiilor rapide?
M.D.: Întâlnesc frecvent simptome depresive însoţite de anxietate, epuizare și tulburări de somn. Experienţele timpurii rămân importante, dar nu putem ignora presiunea de a performa, de a asigura stabilitatea familiei, de a fi părinţi și parteneri implicaţi. Mulţi funcţionează astfel ani întregi, până când apar oboseala persistentă, iritabilitatea sau pierderea bucuriei. Depresia nu înseamnă doar tristeţe; poate însemna lipsă de energie, retragere sau sentimentul de inutilitate.
Mă preocupă că mulţi oameni continuă să își forţeze limitele chiar când apar semnale clare de suferinţă. Odihna nu este un privilegiu, iar a cere ajutor psihologic sau psihiatric nu este un semn de slăbiciune. În funcţie de severitatea simptomelor, psihoterapia și intervenţia psihiatrică se pot completa. Ar trebui să ne întrebăm nu doar câte lucruri reușim într-o zi, ci și ce preţ emoţional plătim pentru ritmul în care trăim.
Este firesc să vrei să te simţi bine repede, dar a înţelege de unde vine o teamă nu înseamnă că ea dispare automat. Schimbarea presupune exerciţiu, consecvenţă și uneori disconfort. Asta nu înseamnă că terapia trebuie să dureze ani: există intervenţii eficiente și de durată relativ scurtă. Și nici nu trebuie să devină o nouă presiune de a fi rapid „cea mai bună versiune” a noastră. Schimbarea autentică nu înseamnă să devenim altcineva, ci să ne raportăm diferit la noi înșine.
Anul viitor, Clinicile Alegria împlinesc 10 ani. Cum s-a născut viziunea lor și ce a însemnat pentru tine acest drum?
M.D.: Alegria s-a născut din convingerea că sănătatea mintală nu ar trebui abordată fragmentat. Mi-am dorit un loc în care oamenii să găsească, sub același acoperiș, mai multe specialităţi, fără să caute singuri fiecare piesă a sprijinului de care au nevoie. Un copil poate avea nevoie de evaluare psihologică sau de logopedie, iar părinţii, de consiliere. Un adult poate beneficia de psihoterapie și, când este indicat, de consultaţie psihiatrică. Colaborarea dintre specialiști face diferenţa. Așa am construit, treptat, cele trei clinici, pentru copii, pentru adolescenţi și pentru adulţi.
Sunt mândră de ce am construit, dar nu pot să nu recunosc cât de solicitant a fost. Din exterior se văd rezultatele.
Să fii psihoterapeut și antreprenor înseamnă două tipuri de responsabilitate: în cabinet ești prezent pentru omul din faţa ta, iar ca antreprenor privești permanent echipa, calitatea serviciilor și direcţia proiectului. Mai puţin vizibile sunt deciziile dificile și momentele în care a trebuit să găsesc soluţii chiar și atunci când eram foarte obosită. Am învăţat, pe propria piele, că pasiunea pentru ceea ce faci nu te protejează de epuizare. În perioadele grele, Eva mi-a fost un sprijin emoţional enorm, iar astăzi perspectiva ei mă ajută și în deciziile de business. Acum îmi doresc ca Alegria să crească sănătos, prin echipe care duc viziunea mai departe, fără să depindă permanent de energia mea. Esenţa rămâne aceeași: să privim omul în întregul său, nu doar prin prisma unui diagnostic.
Eva, cum o privești pe mama ta ca femeie și antreprenor? Ce aduci tu în discuţiile despre Alegria?
E.D.: Am văzut cum Alegria s-a dezvoltat și am înţeles că în spatele lucrurilor care par firești există multă muncă și responsabilitate. Admir faptul că mama nu a privit niciodată proiectul doar ca pe o afacere. Pentru ea a fost și a rămas o modalitate de a construi ceva valoros pentru oameni.
În același timp, cred că pasiunea o face uneori să muncească mai mult decât ar trebui. Îi spun destul de des să își acorde timp pentru ea și să se bucure de ceea ce a realizat deja. Oamenii concentraţi asupra următorului obiectiv uită uneori cât de departe au ajuns.
Studiile mele mă ajută să privesc organizarea, marketingul sau managementul dintr-o perspectivă analitică. Nu avem întotdeauna aceeași părere și nici nu trebuie. Îmi place că mă ascultă și că putem discuta de la egal la egal. Pentru mine, adevărata reușită nu înseamnă doar să construiești ceva în care crezi, ci și să ai libertatea de a te bucura de ceea ce ai construit.
De unde a pornit proiectul „Fără grabă” și ce ţi-ai dori să găsească oamenii în el?
M.D.: La un moment dat, fiecare dintre noi ajunge să se întrebe nu doar ce își dorește să realizeze, ci și cum își dorește să trăiască. Este firesc să vrem să evoluăm, dar uneori suntem atât de preocupaţi de tot ce avem de făcut, încât uităm să fim prezenţi în ceea ce trăim. De aici a pornit „Fără grabă”.
Nu este o invitaţie să renunţăm la ambiţii, ci să nu ne pierdem pe noi înșine în tot ceea ce facem. Mă gândesc la mamele care încearcă să fie prezente pentru toţi, la părinţii care vor să își înţeleagă copiii, la adolescenţi, inclusiv la cei cu ADHD, dar și la medici sau oameni de business obișnuiţi cu un ritm alert. Îmi imaginez conversaţii și podcasturi cu specialiști, meditaţii ghidate și instrumente accesibile. Proiectul este la început și vreau să îl construiesc firesc, în timp.
Îmi vine adesea în minte un exemplu simplu: cât de bine ne face să întâlnim un om calm, cald, care ne privește cu atenţie și ne zâmbește sincer. Uneori câteva minute de prezenţă autentică ne schimbă întreaga zi. Poate că nu avem nevoie să încetinim totul, ci doar să nu mai trecem atât de grăbiţi prin propria viaţă.
Dincolo de profesie și de toate proiectele, ce vă doriţi să păstraţi mereu în relaţia voastră?
M.D.: Mi-aș dori să păstrăm apropierea, încrederea și libertatea de a fi noi înșine una în prezenţa celeilalte. Una dintre cele mai frumoase experienţe ale maternităţii este să îţi vezi copilul devenind adult și să îi descoperi propriul mod de a privi lumea. Relaţia nu se încheie odată cu copilăria, ci se transformă.
Eva m-a învăţat că putem privi aceeași situaţie diferit și că experienţa nu înseamnă că avem întotdeauna toate răspunsurile. Îmi doresc să vorbim deschis, să râdem împreună, să călătorim și să avem timp pentru momente simple. Dacă aș transmite un gând părinţilor, ar fi acesta: copiii noștri nu trebuie să devină o continuare a noastră. Poate cel mai frumos lucru pe care îl putem face este să le oferim încrederea și libertatea de a deveni ei înșiși.
E.D.: Mi-aș dori să păstrăm încrederea și posibilitatea de a vorbi deschis, inclusiv atunci când avem opinii diferite. Pe măsură ce am crescut, am început să o descopăr pe mama și dincolo de rolul de părinte, să înţeleg pasiunea și responsabilitatea din spatele proiectelor ei. Nu trebuie să gândim la fel pentru a rămâne aproape. Uneori, tocmai diferenţele ne ajută să ne înţelegem mai bine.
