Zâmbetul strâmb de la Schadenfreude

Schadenfreude este unul dintre acele cuvinte pe care oamenii le împrumută din germană pentru a se putea simţi cultivaţi, recunoscând în același timp ceva ușor rușinos. „Am simţit schadenfreude” are o anumită „demnitate”; „Mi-a făcut plăcere umilirea acelei persoane” este mai puţin potrivit pentru saloane.

Cuvântul străin îndeplinește una dintre funcţiile mărunte, dar utile, ale civilizaţiei: își pune mănuși emoţionale înainte de a atinge ceva stânjenitor. Iar stânjenitor este poate tocmai pentru că este unul dintre sentimentele mai sincere, dar și mai întunecate. Schadenfreude este mica plăcere pe care o simţim în faţa nenorocirii altuia. Și, ca să fim sinceri, este o experienţă cât se poate de universală: bucuria interioară, discretă, atunci când cei aroganţi sunt aduși cu picioarele pe pământ, ipocriţii sunt demascaţi, iar cei care au vrut prea mult sunt doborâţi. Cei mai mulţi oameni trăiesc acest sentiment în mod regulat, dar consumă o cantitate modestă de energie prefăcându-se că nu o fac. Prefăcătoria este, la rândul ei, o formă de vanitate. Nu poţi pretinde cu adevărat că te-ai ridicat deasupra unui sentiment de care, în realitate, te bucuri.
Oricum, acest sentiment se află pretutindeni. Apare în curţile școlilor, în birouri, în căsnicii, în mișcări politice, la reuniuni de familie și în relaţiile internaţionale. Se poate îndrepta către un rival, un bătăuș, un trișor, un ipocrit, un aristocrat, un fost iubit, o celebritate, un caraghios devenit celebru, un coleg care scrie „conform ultimului meu e-mail” sau către oameni care ani la rând și-au proclamat superioritatea, înainte de a aluneca pe o coajă de banană metaforică.
De obicei, atunci când ne bucurăm de nenorocirea altcuiva, nu este vorba despre una catastrofală. La urma urmei, există limite. Cei mai mulţi oameni nu se bucură făţiș de o boală terminală sau de moartea unui copil. Însă micile umilinţe, simbolice, ale vieţii sunt o altă chestiune: zborul anulat, gafa publică, lansarea eșuată, pedeapsa meritată și îndelung așteptată, demascarea vanităţii, dezumflarea aroganţei. Toate acestea creează mici plăceri.
Din punct de vedere psihologic, schadenfreude nu este greu de înţeles, deși este greu de mărturisit. Fiinţele umane sunt creaturi comparative. Nu ne dorim doar lucruri; vrem să ne asigurăm poziţia în raport cu ceilalţi. De aceea suntem extrem de sensibili la statut, corectitudine, recunoaștere, insultă și avantajul relativ. Teatrul comparaţiei cu alte persoane este nemilos, iar lojile de onoare sunt întotdeauna pline. Acesta este unul dintre motivele pentru care schadenfreude este adesea mai intensă atunci când se îndreaptă în sus, către cei aflaţi deasupra noastră. Prăbușirea celor aroganţi, bogaţi, prea încrezători, sanctimonioși, aparent invulnerabili, frumoși, promovaţi sau profesional mulţumiţi de sine este deosebit de satisfăcătoare, deoarece promite o corectare temporară a unei asimetrii.
Psihanaliza adaugă un alt strat. Schadenfreude nu este pur și simplu plăcerea provocată de durerea celuilalt; este adesea ușurarea resimţită atunci când invidia se diminuează. Iar invidia se numără printre cele mai corozive și mai nerostite sentimente. Ea nu spune doar „vreau ceea ce ai tu”, ci, într-un registru și mai întunecat, „nu vreau ca tu să ai acel lucru”. Persoana invidiată stă în faţa noastră ca o acuzaţie, amintindu-ne de lipsurile, banalitatea, excluderea sau înfrângerea noastră. Succesul, frumuseţea, încrederea în sine, fecunditatea, popularitatea, naturaleţea sau plenitudinea acelei persoane ne rănesc pur și simplu prin faptul că există.
Să vezi o astfel de persoană poticnindu-se poate produce nu doar satisfacţie, ci și liniștire. Obiectul persecutor este redus la proporţii mai mici. Presiunea interioară scade. În sfârșit, putem expira.

Ce ne oferă și ce spune despre noi

În mod evident, schadenfreude, plăcerea provocată de nenorocirea altuia, este un sentiment ambiguu din punct de vedere moral, ceea ce înseamnă că este unul profund uman. Virtuţile sale, câte sunt, sunt reale, deși strâmbe.
Schadenfreude poate servi drept mic instrument moral, un memento necioplit, dar uneori necesar, că nimeni nu are dreptul la o scutire nesfârșită de consecinţe. Există și o funcţie socială. Batjocura împărtășită creează solidaritate, eliberează tensiuni care altfel ar putea rămâne otrăvitoare și leagă grupurile în jurul unei ţinte comune. Tiranul de la birou este, în sfârșit, pus într-o situaţie jenantă în timpul unei ședinţe și, dintr-odată, întregul personal trăiește o izbucnire de fraternitate periculoasă. Un politician care a ţinut predici ani la rând este surprins într-o contradicţie ridicolă, iar timp de cinci minute întreaga naţiune se bucură de un rar consens. În astfel de momente, schadenfreude este un liant comunitar: poate nu unul nobil, dar, fără îndoială, unul care îi leagă pe oameni.
Expresiile mai întunecate ale schadenfreude ascund adesea umilinţă, nu încredere în sine. Comparaţia cronică, măsurarea neîncetată a propriei persoane în raport cu ceilalţi, este rareori obiceiul celor siguri pe ei. Ea aparţine, mai degrabă, celor care bănuiesc că pierd numărătoarea. Pentru astfel de oameni, prăbușirea altuia oferă o ușurare temporară faţă de propria inadecvare, o scurtă deplasare a eșecului: nu ești singurul care este ridicol, demascat, de mâna a doua sau insuficient. Compania celor căzuţi este, într-un fel, reconfortantă. În acest registru, schadenfreude funcţionează ca apărare împotriva sentimentelor depresive. În loc să-și deplângă propriile limite, omul se bucură de spectacolul limitelor altcuiva.
Schadenfreude vine des însoţită de un sentiment de vinovăţie. Persoana care nu simte deloc vinovăţie și care se delectează cu durerea altuia, cu un calm sentiment de îndreptăţire, a pășit pe un teritoriu mai urât. În acel punct, schadenfreude încetează să mai fie o slăbiciune trecătoare și devine un tipar de caracter.

Când devine periculoasă

Pericolele sale încep exact în momentul în care satisfacţiile devin obișnuinţă. Oamenii care se bazează prea mult pe schadenfreude
pentru a-și hrăni viaţa psihică nu se descurcă, de regulă, prea bine din punct de vedere psihologic. În loc să-și extragă satisfacţia din muncă, atașament, plăcere, sens sau respect de sine, ei trăiesc din suferinţa altora. Fericirea lor devine parazitară.
Nu se pot bucura direct de propria viaţă; se pot simţi mai bine doar atunci când altcineva se simte mai rău. Din punct de vedere spiritual, este o masă ieftină, echivalentul emoţional al scotocirii prin cămară după justificări vechi și uscate, în loc să gătești ceva adevărat. Prin urmare, schadenfreude erodează și empatia. Sentimentul nu face o distincţie prea sigură între un tiran care își primește pedeapsa și un om obișnuit care pur și simplu are o zi proastă.
Să râzi atunci când un impostor puternic este demascat este un lucru. Să te bucuri de umilirea celui deja înfrânt este cu totul altceva. Prima reacţie poate fi corectivă; cea de-a doua capătă nuanţe de sadism.

Intrarea în spaţiul public

Din punct de vedere satiric, schadenfreude a devenit una dintre marile resurse regenerabile ale vieţii publice. Ea alimentează jurnalismul, discursul online, disputele academice și un procent remarcabil din conversaţiile la cină. Reţelele sociale, în special, au industrializat acest sentiment, transformând ceea ce odinioară era o plăcere privată, discretă și relativ simplă într-o piaţă publică permanentă a umilirii. Nu mai auzim doar că un rival a făcut o gafă; vizionăm înregistrarea, citim citatul, urmărim avalanșa de reacţii și consumăm spectacolul infinit reproductibil al prăbușirii. Umilirea publică a fost digitalizată, iar acum toată lumea vine echipată cu roșii, dispozitive de înregistrare și un alibi moral.
Ajutaţi de reţelele sociale, oamenii trec de la un scandal la altul, hrănindu-se din rușine, în timp ce obiectul interesului contează din ce în ce mai puţin. Astăzi este vorba despre un politician, mâine, despre o celebritate, a doua zi, despre un coleg, un profesor, un necunoscut aflat într-un avion, o mireasă al cărei discurs a mers prost, un intelectual public care și-a ales neinspirat cuvintele sau un director executiv surprins în fotografia nepotrivită, în momentul nepotrivit. Mecanismul are nevoie de material proaspăt, iar viaţa publică i-l furnizează cu generozitate. Scandalul nu mai este cântărit; este degustat. Rușinea publică a devenit o formă de divertisment ambiental, iar acesta ar putea fi una dintre realizările mai deprimante ale modernităţii: transformarea sentimentului moral într-o arhitectură a divertismentului. Am putea spune că reţelele sociale au democratizat stâlpul infamiei, deși, într-o democraţie, totul ajunge, în cele din urmă, un hobby.
Consecinţele politice decurg în mod firesc. Schadenfreude devine mai întâi un substitut pentru gândire, apoi pentru acţiune. Cetăţenii nu se mai întreabă dacă se repară ceva; se bucură pur și simplu să-și vadă adversarii zbătându-se. Nu contează dacă politicile publice se îmbunătăţesc, dacă instituţiile funcţionează sau dacă suferinţa este redusă. Contează ca oamenii pe care îi invidiază să fi fost făcuţi să pară ridicoli. Primesc recompensa emoţională a victoriei fără inconvenientul practic al responsabilităţii. Odată ce umilirea devine o monedă publică importantă, toată lumea devine mai săracă, chiar și cei care par, pentru moment, să profite de acest schimb. Întrebarea reală, așadar, nu este dacă schadenfreude este bună sau rea. Este ambele sau, mai exact, este instabilă din punct de vedere moral.

Câteva gânduri finale

Întrebarea reală, așadar, nu este dacă schadenfreude există, ci ce fel de schadenfreude simţim. Este ea proporţionată? Este o scânteiere privată de satisfacţie atunci când o nedreptate reală este corectată sau s-a transformat într-un apetit care cutreieră peisajul eșecurilor altora în căutarea unei ușurări faţă de propriile noastre probleme? Această distincţie ne obligă să ne întoarcem privirea de la spectacol către noi înșine. În mod previzibil, spectacolul câștigă de cele mai multe ori. Totuși, ar fi sentimental să pretindem că am putea sau că ar trebui să abolim acest sentiment. O anumită măsură de schadenfreude este inseparabilă de viaţa socială finită, competitivă și rănită. Nu suntem sfinţi. Nu traversăm lumea emanând bunăvoinţă universală faţă de toţi cei care ne eclipsează, ne exclud, ne insultă, ne înving sau ne asupresc. Dacă am face-o, literatura ar fi mai săracă, iar petrecerile mult mai plictisitoare.
Sarcina nu este eradicarea, ci rafinarea. Trebuie să învăţăm să ne întrebăm, în legătură cu propria plăcere: „Ce anume din mine se bucură de acest lucru? Dreptatea, invidia, răzbunarea, ușurarea, orgoliul rănit, loialitatea tribală, plictiseala, rușinea deplasată?”. Foarte adesea, răspunsul este, desigur, o combinaţie a mai multora dintre acestea. Dar simplul fapt că ne punem această întrebare este deja o realizare etică. Să ne examinăm propria schadenfreude înseamnă să-i întrerupem inocenţa. Înseamnă să trecem de la indulgenţă la interpretare. Dacă există o poziţie matură, ea se află undeva între puritanism și apetit. Nu trebuie să pretindem că nu simţim niciodată schadenfreude, deoarece asta ar însemna doar să o împingem în subteran, de unde are tendinţa să revină deghizată în principii dogmatice. Dar nici nu ar trebui să o întronăm ca pe o formă de înţelepciune.
Da, schadenfreude are și utilităţile ei. Poate corecta vanitatea, poate uni comunităţi, poate exprima un protest moral și poate împiedica aroganţa să se izoleze de ridicol. Dar poate, de asemenea, să îngroașe compasiunea, să ieftinească viaţa publică, să hrănească invidia și să antreneze sufletul să trăiască din resturile nenorocirilor altora. Cel mai bun lucru pe care îl putem face nu este să-i negăm prezenţa, ci să o recunoaștem atunci când apare, să o întâmpinăm cu o ușoară înclinare stânjenită a capului și să încercăm să nu o lăsăm să devină forma noastră preferată de hrană emoţională.