Ofelia Popii: „Am norocul să fac ce îmi place”

Ofelia Popii este un nume cunoscut iubitorilor de teatru, iar rolul ei din „Faust” al lui Purcărete a consacrat-o nu doar pe scenă, ci și în inimile spectatorilor. Anul acesta, este nominalizată la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar pentru prestația din filmul „Om câine”. Am stat de vorbă cu ea și am aflat că este un om cald, generos, curios. Descoperiți alături de noi o actriță versatilă și sensibilă, care face istorie în lumea artistică.

Psychologies: Ofelia Popii e un nume foarte cunoscut iubitorilor de teatru. Anul acesta ești nominalizată la Premiile Gopo la categoria Cea mai bună actriță într-un rol secundar pentru filmul „Om câine”. Cum ai primit vestea?

Ofelia Popii: M-am bucurat, desigur! Cum intru foarte rar în mediul acesta artistic, nu prea urmăresc știrile cu nominalizările, nu am știut că urma să fie anunțul. Mi-a dat vestea soțul meu, cu mult umor ca de obicei: „Hai c-ai mai făcut una!”. M-am și speriat. Îmi pregăteam deja scuzele.

Pentru cititoarele noastre, cine este Ofelia Popii? Care a fost parcursul tău personal și profesional până la această nominalizare?

O. P.: Sunt un om absolut obișnuit, nu am nimic ieșit din comun, trăiesc decent fără să fac vâlvă în jurul meu. Îmi place liniștea. Iubesc oamenii, dar mă feresc de ei, prefer să stau printre cei foarte puțini în care am încredere, iar pe ceilalți să îi studiez de la distanță. Am norocul să fac ce îmi place în viață, să am o familie frumoasă. Da, cred că sunt un om norocos.

Parcursul meu? De când fac meseria asta, sunt liniștită, mult mai liniștită, sunt echilibrată. Dă un sens vieții mele prin lipsa de sens. Pare o aroganță pentru mine să pierd timpul în felul ăsta efemer. Dintotdeauna mi s-a părut că avem mult prea puțin timp de trăit. Iar eu îl petrec imaginând povești ce dispar. Mi se pare că parcă sfidez viața așa. Și nu mai sunt angoasată. Așa că mă bucur atunci când pot să creez. Pe partea cealaltă am parte de o familie superbă. Mică dar suficientă, nu sunt omul numerelor mari eu. Suntem trei, trinitatea: Eu, Cipri și Sofia. Până aici, eram eu amețită, într-o nebuloasă și o confuzie totală, apoi am fost eu și Cipi, parcă am devenit mai puțin buimacă, iar acum parcă s-a mai dus și mai tare din ceață de când o avem pe Sofia-Luna.

În ceea ce privește traseul profesional, sunt mai vizibilă pe scenă decât în filme. Nu am avut același noroc din teatru, în ceea ce privește oferta, dar nu mă plâng. În ultima vreme am jucat mai puțin în spectacole noi, tocmai pentru a avea timp pentru filmări. Sper să vină vremea mea și aici. Dar dacă nu vine, mă bucur că am avut întâlnirile astea frumoase, atâtea câte au fost.

Cum ai ales meseria de actriță? Ce te-a mânat în această luptă?

O. P.: Mi se pare departe de a fi o luptă. Eu o să fac meseria asta câtă vreme o să mă bucure. Dacă o să mi se pară că mă costă prea mult, o să renunț. Sunt momente în care luptele de culise, răutatea și ipocrizia, minciuna mă irită foarte tare, atât de tare încât mă întreb real cât o să mai rezist. Eu cred că arta în general și actoria în particular ar trebui să fie despre suflet, iar atunci când nu o să mai am suflet de pus, dacă sufletul meu o să fie zdrobit de tot, chiar cred că trebuie să plec spre altceva.

Alegerile mele au fost intuitive, în general. Așa a fost și cu actoria. Nu am stat deloc să rumeg, să analizez, ca să mă decid. Am fugit și am dat la facultate. Am fugit ca să nu fiu oprită cu raționamente logice.

Ai declarat de câteva ori că în film nu te simți încă în largul tău. Cum a fost pe platou la „Om câine”?

O. P.: Nu am spus că nu mă simt în largul meu, în sensul că m-aș simți rău sau că nu mi-ar plăcea, am spus că nu mă simt la fel ca în teatru pentru că îmi lipsește exercițiul. Nu am la fel de multă experiență. Mi-e mai greu. Mie îmi place să îmi fie greu, pentru că atunci învăț. A fost foarte frumos la „Om-Câine”, Ștefan (Constantinescu, regizorul filmului, n. r.) a ținut foarte mult să fim ca o familie. Ne repeta asta și chiar s-au legat niște prietenii acolo pe care eu le-am simțit foarte strânse pe perioada filmării. M-a emoționat foarte tare felul în care investea Ștefan și nu numai el, dar în primul rând el, în fiecare clipă de filmare. Era total, sută la sută acolo. Eu apreciez acest fel de a te dedica foarte mult.

Ce filme te-au marcat sau impresionat în copilărie și adolescență?

O. P.: M-au impresionat cam toate, pentru că nu erau niciodată destule. Câteva: „Sandy Belle”, „ Maria Mirabela”, „De ce trag clopotele Mitică” al lui Pintilie, „La strada” lui Fellini ( pe video).

Ce trăsături de personalitate ar trebui să aibă o actriță?

O. P.: Curiozitatea ar fi bine să însoțească toată viața un om, mai ales dacă este actor sau actriță, curiozitatea ne ajută să nu ne plafonăm, să nu ne plictisim, să căutăm mereu, pe mine mă ajută să am apreciere pentru ceilalți artiști, să mă dezvolt.

Cum îmbini munca de actriță cu cea de profesoară?

O. P.: Le îmbin foarte bine. Tot ceea ce eu descopăr, tot ceea ce eu știu, pot da mai departe studenților. E o bucurie pentru mine să împart cu ei. În plus, contactul cu cei tineri mă ajută să fiu conectată la prezent, să înțeleg ce își doresc cei tineri de la teatru, în ce realitate trăiesc ei.

Mai are o actriță timp liber? Și dacă da, cu ce îl ocupi?

O. P.: Timpul liber îl petrec cu familia, facem mici excursii, ne vedem cu prietenii, ca toată lumea.

Dacă un peștișor de aur ți-ar îndeplini orice dorință, care ar fi aceea?

O. P.: Să pot vorbi cu cei ce nu mai sunt.

Unde și cum te vezi peste 10 ani?

O. P.: Mi-e foarte greu să mă proiectez în viitor. Peste 10 ani sper să nu fiu prea rablagită, sper să fiu vie și cu chef de viață. Mi-e și frică să îmi imaginez. Eu sunt omul prezentului. Iubesc să fiu exact în clipa asta. Sau, poate, mi-e frică să visez.