Interviu cu Guy Corneau – Suntem facuti sa ne dezvoltam

Psychologies : Traim intr-o lume care ne cere „mai mult si mai bine“. Eforturile dvs. se inscriu in acelasi curent?

Guy Corneau: In general, nu avem o idee prea clara despre ceea ce inseamna „ce e mai bun in noi“. Avem tendinta de a asocia acest concept cu ideea de performanta, de competitie, ca in expresia „sa fii mai bun“, dar, de fapt, vorbim despre ceea ce e mai rau.

Pentru mine, ceea ce este mai bun este esenta creatoare a eului nostru profund. Acel elan creator care ne impinge mereu sa avansam, de la nastere, si care incearca sa se exprime prin talentele si abilitatile noastre. La multi dintre noi, aceasta putere creatoare este inhibata si s-a creat o ruptura intre sine si eul profund.

Si aceasta ruptura este mai adanca in zilele noastre?

G.C. : Suntem din ce in ce mai solicitati. Avem tot mai putin timp pentru a respira, pentru a ne plimba sau pentru a fi, pur si simplu. Dar eu cred ca, pentru a atinge ceea ce este mai bun in noi insine, trebuie sa ne acordam timp de visare.

Pauze cand imaginatia se poate pune in miscare si sa ne permita sa ne vedem... altfel. Nu in sensul performantei pentru a fi „cel mai bun“, ci in sensul de a fi mai aproape de sine, de a ne simti mai bine si de a simti mai bine ceea ce se dezvolta in noi.

Cum se manifesta aceasta ruptura de puterea creatoare?

G.C. : Imi amintesc de un barbat care a izbucnit in plans la finalul unui exercitiu de dezvoltare personala facut impreuna. Apoi mi-a spus: „Sunt incantat ca am putut sa plang. De 20 de ani, sunt un sot bun, un tata bun, un angajat bun, dar am pierdut contactul cu mine insumi“.

Multi se recunosc in aceasta poveste. Au invatat sa performeze in societate, sa-si masoare valoarea in bani, in casele proprietate personala, in noi tehnologii, dar se intalnesc cu vidul din interiorul lor. Daca suntem atat de rupti de interiorul nostru, nu putem avea decat momente fulgurante de placere.

Dar exista oare placeri care dureaza, care indica bucuria profunda de a exista? Sau poate ca trebuie sa imi innoiesc doza de alcool, de shopping, de munca pentru a rezista? Daca trebuie sa fac eforturi pentru a ma stimula si a simti mai mult, inseamna ca de fapt ma simt gol pe dinauntru. Pentru ca am rupt legatura cu forta interioara a eului meu.

De ce ne-am pierdut de noi insine?

G.C. : Din frica de a fi. O frica ce ne cere sa alergam cu tot dinadinsul in cautarea recunoasterii celorlalti. Aceasta frica de a „nu fi vazut“ este una dintre cele mai vechi in om si se manifesta in marile treceri ale vietii noastre: inca de la nastere, care este un traumatism emotional mare pentru bebelus.

Socul si separarea prin trecerea de la un mediu acvatic la unul de aer... Mica fiinta incearca sa se agate de privirea mamei... Din momentul cand am venit pe lume, suntem prinsi in dorinta de a fi recunoscuti si vazuti de ceilalti.

Privirea celuilalt nu ne ajuta sa evoluam de-a lungul vietii?

G.C. : Desigur. Suntem fiinte sociale. Dar este un fel de deplasare a miscarii interioare de a fi. La inceput, nevoia noastra de recunoastere inseamna nevoia de a ne vedea acest potential, care se poate dezvolta prin increderea acordata acestuia. Dar in urma nenumaratelor contradictii, a socurilor pe care viata ni le aplica si care reactiveaza frica noastra de a nu mai fi, incepem pentru a placea altora. Sa facem lucruri care nu sunt legate de ceea ce suntem noi fundamental. Si vrem sa fim recunoscuti prin acestea. Si se instaleaza ruptura.

De exemplu, eu sunt nascut intr-o familie in care exista multa raceala si am devenit foarte conciliant, pentru a nu rani pe cei dimprejur. Poate ca este principala mea calitate. Dar in realitate m-a indepartat de puterea mea creatoare, care ma impingea mai intens catre afirmarea de sine.

Incet, incet, m-am impartit intre calea dezvoltarii mele autentice si alta mai „contractata”, care e a submisiunii mele sub presiunea cerintelor mediului. Este un cerc vicios. Ma simt tot mai oprimat, deci fac tot mai multe eforturi de a obtine recunoasterea celorlalti si sa simt ca exist, ca sa ma stimez putin...

Si capcana se inchide. Chiar daca mii de oameni ma stimeaza, daca eu nu ma iubesc, problema e acolo, exista. O fiinta nu poate sa se iubeasca pe sine decat daca e pe cale de a-si dezvolta potentialul. Este fundamentul iubirii de sine.

Suntem destinati cu totii sa devenim creatori?

G.C. : Cred ca avem cu totii un potential important in acest sens. Aceasta esenta creatoare este individualitatea noastra profunda. Este ceea ce face sa putem pune, cum spune Saint-Exupery, „piatra noastra“, tusa noastra personala in lume.

Exista cei care stiu sa ridice case, artisti, conducatori, vindecatori... intr-o societate este nevoie de toti acestia. Fiecare vine cu parfumul sau, culoarea sa, cu care va infrumuseta lumea. Prin imprastierea acestui parfum se naste dragostea de viata.