Nu fugi de lacrimi!

Lumea s-a nascut dintr-o lacrima a lui Dumnezeu, spune o legenda populara din Balcani. Nu rareori, lacrimile modifica lumea. De ce plangem? Descoperim, cu ajutorul psihologilor si al antropologilor, o parte dintre tainele lacrimilor omenesti.

Din punct de vedere biologic, lucrurile sunt simple. Corpul omenesc fabrica lacrimi pentru ca are nevoie sa ramana curat. In mod normal, ochiul e in permanenta protejat de o cantitate mica de lichid lacrimal. Glandele lacrimale produc aproape instantaneu o cantitate mai mare din lichidul sarat pe care il nu­mim in mod obisnuit „lacrimi“ a­tunci cand detecteaza la nivelul corne­ei un pericol oric­at de mic.

La­crimile au proprietati igienice foar­te importante: neutralizeaza ac­ti­u­nea nociva a corpurilor straine, de la fire de praf la bacterii, care ajung in contact direct cu ochiul. Mecanismul e similar la animale si la oameni. Dar de bucurie sau de tristete numai oamenii plang. Vorbim deja de un fenomen biologic cu mult mai misterios. Aceleasi glan­de care secreta in mod obisnuit si con­stant cantitati mici de lacrimi pen­tru a mentine o­chiul curat pornesc un adevarat fluviu de „apa sa­ra­ta“ la o coman­da e­mo­tionala trimisa din creier.

De ce anume e­mo­ti­ile puternice se manifesta prin plans e un fenomen care, cel putin pana acum, nu are o expli­catie biologica general acceptata de catre specialisti. Incursiune in geografia emotionala a umanitatii.

Povestea plansului

De-a lungul timpului s-a vorbit foarte mult despre functia eliberatoare a plansului. Mai toate religiile lumii au prescris plansul ca pe o for­ma de usurare a sufletului si se pare ca „reteta“ aceasta a functionat adesea. In religia crestina plansul are un rol purificator.

Psihologii ofera explicatii, dar nu sunt neaparat de acord cu aceasta reteta. „O sim­pla descarcare prin plans“, spune psihologul Viviana Musa, „nu vindeca o depresie sau o trauma puternica, dar cu siguranta atrage atentia. In fun­c­tie de situatia in care se afla cel in ca­u­za, poate fi semnalul acceptarii ca are o problema sau poate fi punctul final al intelegerii motivelor a­de­va­ra­te care il fac sa fie trist. Des­car­ca­rea prin plans poate sa aduca un a­nume confort subiectiv, dar poate si sa adauge o in­car­ca­tu­ra de rusine daca apare intr-un con­text care este neprielnic.“

Cum am invatat sa plangem

Unul dintre cele mai neasteptate verdicte legate de plans l-a oferit antropologia, care a constatat ca plansul, ca si celelalte emotii omenesti, nu este intr-atat de spontan in exprimare pe cum credem. Plangem pentru ca am invatat sa plangem si cum am invatat sa plangem. Afir­ma­tia nu e exagerata.

Cand primii ca­latori europeni au descoperit lumile exotice, au fost surprinsi de faptul ca popoarele din tinuturi indepartate plangeau in situatii in care un european nu ar fi facut-o.

O geografie culturala a lacrimilor

Emotiile se manifesta diferit in func­tie de momentul istoric si de spatiul geografic despre care vorbim. Dacii nu plangeau la inmormantari; tris­tetea gasea alt mod de manifes­tare la ei. In Noua Zeelanda, la populatia maori, exista si acum obiceiul ca prietenii care nu s-au va­zut o vreme sa planga cand se intalnesc. E obligatoriu sa plangi in acest context, asa cum la europeni e obligatoriu salutul prin strangerea mainii. Plansul lor e o comemorare a celor apropiati care au murit in perioada de timp in care cei doi nu s-au vazut.

De aceea, antro­pologii vorbesc despre o functie sociala a co­municarii emotionale. Cu alte cuvinte, cand eu plang, tu trebuie sa intelegi de ce plang. In satul romanesc era obligatoriu sa angajezi la inmormantare bocitoare profesioniste, care cantau cu lacrimi si versuri memoria celui disparut.

In linii mari, se poate vorbi de doua tipuri de culturi: unele in care se con­­sidera ca exprimarea emotiei e un act intim; aceste socie­tati nu iubesc exprimarea in public a afectiunii sau a durerii – de pilda, anglosaxonii. Si altele in care exprimarea exagerata a sentimentelor are o conotatie pozitiva. Nu e o­bli­ga­to­riu sa simti durere foar­te ma­re, dar e obligatoriu sa plangi.

Cine plange azi

Care e statutul lacrimilor azi? Psihologul Viviana Musa spune ca lacrimile „sem­na­leaza nefericirea si trezesc compasiunea. Exprimarea tristetii are avantaje atata vreme cat este tinuta intre anumite limite. Ea este de ajutor, pentru ca ne invata sa evi­tam situatiile care o provoaca. In plus, ea ofera momente de reevaluare personala si autocunoastere.

Exprimarea tristetii este, de asemenea, un mod de a o controla, pentru ca atrage simpatia celorlalti, are efect consolator si poate stopa agresivitatea celor din jur. Experienta personala a tristetii creeaza si premisele pentru empatie, in cazul in care, ulterior, intalnim oameni tristi care au nevoie de consolare din partea noastra“. Fireste, exista si inconveniente ale plansului: „bunavointa celor din jur se toceste in timp si te poate face vulnerabil in fata tendin­te­lor agresive ale celorlalti“.

Pe de al­ta parte, Viviana Musa atrage a­tentia asupra faptului ca, „neexprimata, tris­tetea nu poate trece. Mecanisme­le care sunt produse pentru a o anihila consu­ma energia si pot provoca in timp suferinte mult mai grave, transformand treptat viata intr-un mod nedorit.“