Atunci cand adolescentii au probleme, mamele lor sufera si sunt cuprinse de o imensa panica. De ce sunt ele mai fragile decat tatii? Cum le putem ajuta sa traverseze aceasta etapa? Iata cateva dileme cu raspunsuri documentate.
„Avea avea 15 ani cand a inceput sa minta, sa iasa in oras pe ascuns, sa refuze sa asculte...
Totul a culminat cu ziua in care, din intamplare, am descoperit ca avea vanatai“, povesteste I., 40 de ani.
Aceasta a incercat sa ii vorbeasca sotului, insa el a minimalizat situatia, tratand-o ca „mult prea ingrijorata pentru problema in cauza“.
De atunci, I. nu a mai abordat aceasta chestiune in familie. Insa, in continuare, ea isi facea griji pentru adolescenta, nu dormea noptile, pana cand, in sfarsit, s-a hotarat sa consulte un specialist.
Xavier Pommereau este psihiatru si vede anual zeci de situatii asemanatoare cu aceasta, mai mult sau mai putin grave: „Mamele sunt singure in suferinta lor. Ele traiesc cu mult mai dureros decat tatii tensiunile ce tin de legatura cu copilul. Doar l-au purtat in pantec, il au in sange“.
Mamele infrunta singure problemele, se inchid in sine si sufera in tacere, incercand sa nu se lase prada sentimentului de vinovatie.
Din fericire, atat pentru parinti, cat si pentru copii, exista cai prin care cataclismul numit adolescenta se va traversa mult mai usor.
Implicarea tatilor
Casatorita sau celibatara, mama unui adolescent va simti mereu singuratatea.
„Tatilor le este teama de toata aceasta clocotire de afecte care este adolescenta“, analizeaza Xavier Pommereau. „Si atunci, gasesc de cuviinta sa fuga.“
Primul pas esential ca mama sa iasa din suferinta? Implicarea tatalui! „Suna ca un cliseu, insa este adevarat: ele au purtat copilul noua luni, prin urmare au impresia ca le apartine.
Mai ales daca sunt fuzionale si au tendinta sa il excluda pe tata. De ce? Pentru ca asta le permite sa prelungeasca legatura extrem de stransa pe care o au cu copilul.“
Psihiatrul face din implicarea paterna unul dintre crezurile sale personale. „Vrem sa il vedem si pe tata in tabloul familial. De aceea, facem totul pentru a o determina pe mama sa sustina si ea aceasta pozitie“, insista el.
„In primul rand, pentru ca adolescentul face prostii cu scopul de a-si reuni parintii (in jurul lui), si in al doilea rand, pentru ca mamele trebuie sa invete sa lase acea fantasma de atotputernicie.“
Evident, totul este mult mai dificil pentru femeile singure. „In acest caz, trebuie reintegrat un tata simbolic. Mama si adolescentul pot sa impartaseasca dificultatile cu un prieten, un unchi sau un psiholog.“
Acest schimb permite mamelor sa inteleaga situatia mai bine, sa se distanteze suficient pentru a gasi solutii sau, pur si simplu, sa se calmeze.
Prezenta unei terte persoane le ajuta sa fie intelese, dar si sa se detaseze putin de greutatea enorma a propriei culpabilitati.
Sa stim sa ascultam
Cei apropiati adesea ne trimit mesaje pe care nu le intelegem, dar care ne pot fi de mare ajutor. Ar trebui sa fim mai receptivi cand un bunic spune ca nepoata lui si-a pierdut veselia. Mai ales daca aceeasi observatie o fac si profesorii sau prietenii.
Xavier Pommereau le recomanda parintilor sa tina la indemana un carnet, in care sa noteze tot ce li se pare iesit din comun: propozitii ale adolescentului („M-am saturat de tot“, „sunt o nulitate“), observatii (scaderea notelor, pierderea poftei de mancare), neliniste (consum de droguri, depresii).
Toate aceste elemente dificil de descifrat pe moment, citite in ansamblu isi vor gasi sensul. Nu este vorba de spionarea propriului copil, ci de observarea comportamentului sau, pentru a putea face diferenta intre ceea ce psihiatrul numeste „indepartare“ si „ruptura“.
„Atunci cand copilul isi vopseste parul albastru, este vorba despre indepartare. Insa cand se rade in cap si isi mai si inscriptioneaza tot felul de semne, discutam despre ruptura... Daca indepartarea are rolul de a-i permite copilului sa se afirme si sa caute limite, ruptura este folosita pentru a-si face auzita suferinta si pentru a incerca sa o stapaneasca.“
Anticiparea despartirii
„Toate mamele ar trebui sa faca un bilant al relatiei pe care o au cu copilul lor chiar de cand acesta atinge varsta de 9 sau 10 ani“, sugereaza Xavier Pommereau.
O relatie fuzionala este purtatoare de dificultati viitoare. La 14 sau 15 ani, uneori chiar mai inainte, adolescentul simte nevoia de a se separa de parinti, in special de mama.
Cu cat apropierea afectiva este mai mare, cu atat despartirea este mai dificila. Iar aceasta smulgere dureroasa poate, in cazuri extreme, sa se traduca prin diferite simptome: anorexie, dependente, comportamente periculoase...
Psihiatrul propune un evantai de intrebari pe care trebuie sa ni le adresam inainte de furtuna pubertatii. „Astept prea multe de la copilul meu?“, „ma folosesc de el pentru a umple golul din viata mea afectiva?“, „cum merge relatia mea de cuplu?“.
Si, nu in ultimul rand, sa nu uitam ca mamele sunt niste „radare“ excelente. Ele identifica rapid starea copilului si vor sa le castige increderea.
