Psihoterapia psihanalitica aduce la suprafata copilul din noi

Sondand inconstientul, psihanaliza a descoperit… copilul! Dincolo de teribila increngatura a pulsiunilor, a conflictelor inconstiente si a dorintelor refulate cu care ne-a obisnuit vocabularul tehnic al psihanalizei, experienta terapiei scoate de fiecare data la iveala copilul prezent in fiecare dintre noi, adultii.

Raspunsul psihologului

Sondand inconstientul, psihanaliza a descoperit… copilul! Dincolo de teribila increngatura a pulsiunilor, a conflictelor inconstiente si a dorintelor refulate cu care ne-a obisnuit vocabularul tehnic al psihanalizei, experienta terapiei scoate de fiecare data la iveala copilul prezent in fiecare dintre noi, adultii.

Intram intr-o terapie invocand diverse motive: nu ne simtim bine cu noi insine, esuam in a lega relatii satisfacatoare in viata personala si profesionala, parcurgem crize existentiale (divort, pierderea unei persoane dragi, maladii grave), avem ganduri si reactii care ne surprind si in care nu ne mai recunoastem, dezvoltam simptome (atacuri de panica, fobii, insomnii, depresii etc).

Dar, pe masura ce vorbim despre noi insine in cabinetul de psihoterapie, ajungem inevitabil la evenimente din perioada copilariei si descoperim cu o uimire aproape socanta cat de prezent, cat de actual si de viu, este in noi copilul care am fost. Copilul abuzat, frustrat, maltratat, copilul neglijat, copilul rebel, copilul terapeut, copilul cuminte care s-a straduit sa implineasca ambitiile parintilor, copilul umilit, copilul fara copilarie. Copilul de care am uitat, copilul pe care am incercat cu disperare sa-l reducem la tacere bagatelizandu-i suferinta, dispretuindu-i slabiciunea, ignorandu-i nevoile.

Ne place sa credem ca timpul ne-a schimbat, ca ne-am maturizat, ca am depasit problemele, dar daca privim cu sinceritate in interiorul nostru observam ca suferinta copilului care am fost este inca acolo, teribil de actuala, ca ranile au fost doar ignorate si nu vindecate. Este suficient ca seful sa strige la noi pentru a ne simti umiliti ca odinioara, cand tata sau mama ne mustrau sau ne pedepseau pe nedrept. E de ajuns ca un coleg nou sa fie apreciat din prima zi de lucru pentru a ne simti gelosi si invidiosi, exact ca in ziua in care mama a venit de la maternitate cu un nou fratior. Ni se pare normal ca altcineva sa ne traseze sarcini si sa ne dirijeze viata, suntem obisnuiti sa fim priviti ca “ciudati” doar pentru ca suntem diferiti. Nu gasim nimic neobisnuit in a nu ne fi ascultata opinia, in a ne fi ignorate nevoile, in a ni se impune conditii aberante si in a accepta ceea ce nu ne face placere.

Dar in timp ce luam anormalul drept normal, ducand o viata incorsetata in rutina si in stereotipii de comportament, copilul din noi continua sa isi strige suferinta in speranta de a fi auzit.

Pe parcursul mai multor sedinte, Alexandru mi-a vorbit despre o imagine care ii aparuse la un moment dat spontan in minte si apoi revenise cu regularitate, aproape obsedant: imaginea unui copil tinut prizonier intre 4 ziduri reci, suferind, plangand, disperand ca nu il aude nimeni. A trebuit sa lucram o perioada lunga de timp pentru a intelege ca acel copil era el insusi, ca imaginea surprindea exact felul in care se simtise in familia lui, perfectionista si rigida, care ii oferise totul, mai putin libertatea de a fi el insusi. Retraind angoasa in cadrul securizant al terapiei, manifestandu-si revolta si ura pe care nu indraznise sa le exprime niciodata, facand doliul copilariei pe care nu a avut-o, a reusit sa se elibereze de suferinta, iar vechea imagine a fost inlocuita spontan de o noua imagine, cea a unui copil energic jucandu-se voios pe malul marii.

Bogdan a intrat in terapie pentru ca de mai multi ani nu reusea sa aiba o relatie stabila. Cu toate femeile din viata lui lucrurile se petreceau identic: depunea eforturi considerabile pentru a le seduce pentru ca apoi sa rupa brusc relatia cu ele. In terapie a devenit clar faptul ca folosea femeile pentru a se razbuna astfel pe mama sa, care il abandonase la varsta de 4 ani lasandu-l in grija bunicilor.

Sarcina terapiei este aceea de a ne asigura contactul cu copilul din noi insine, de a-i oferi posibilitatea sa-si exprime nevoile, dorintele, frustrarile, fricile, revolta, ura, sentimentele in genere si in felul acesta de a relua un proces de dezvoltare intrerupt brutal cu ani in urma.

Restabilirea contactului cu copilul din noi nu numai ca ne elibereaza de suferinta muta, neexprimata, care ne-a insotit atatia ani, dar ne permite totodata redobandirea autenticitatii, a spontaneitatii si a creativitatii. Invatand sa ne respectam trairile si sa tinem cont de ele in luarea deciziilor, avem sansa de a ne crea un viitor mult mai in acord cu propria fiinta. Un viitor care sa sune in mod real si autentic bine.

Foto: dremastime.com