Uitam ca a gresi inseamana ca ne-am sraduit sau ca totusi am incercat sa facem ceva si ca din greseli invata omul!!

Nimanui nu-i este usor sa-si recunasca esecurile. Eu trec prin situatia asta de aproape un an si cel mai greu mi se pare sa ma "trezesc " la realitate si sa ma adaptez noilor sarcini se serviciu in acelasi mod in care o fac si ceilalti, care sunt tot oameni , ca si mine.

Cred ca e omenesc sa gresesti , nu exista perfectiune , cel mai important e sa te accepti pe tine si cu bune si cu mai putin bune .

Am citit si mi-am amintit de un timp trecut, cand sefa mea de atunci, dupa ce eu am prezentat o lista de evenimente care au condus la o eroare in activitatea biroului nostru, m-a privit si mi-a spus sec doar atat: "Nu esti in stare sa-ti asumi greselile".

Eu, una, imi recunosc greseala (mai ales daca este una grava) desi am o teama si un gol in stomac.

De obicei recunosc cand gresesc (mai putin in fata mamei, o chestie de orgoliu), nu pot insa sa imi dau seama daca o fac doar ca sa imi recastig o parte din credibilitatea pierduta sau pentru ca sunt sincera!

Recunoscadu-ti o greseala nu consider ca te umilesti, ca devii tinta "aruncatorilor cu pietre " sau ca trebuie sa faci penitenta o vesnicie pentru asta.

Ce-i cu rechizitoriul asta fata de cei care, in limitele lor, contribuie din plin la inteleptirea altora?!

Ciudat, sa faci greseli, sa razi de tine insuti ori de imprejurarea care te-a injosit sau te-a adus pana la marginea omenescului, la periferia vietii, de ceea ce te-a umilit si frustrat, in loc sa-ti fie rusine de deprinderea asta idioata careia unii ii mai spun, cu seninatate, intelepciune.