Comportamentele care îi scot din minți pe unii directori executivi
Să fim sinceri: să fii în vârful ierarhiei seamănă puțin cu a juca într-o piesă suprarealistă. Toți sunt îmbrăcați corespunzător, totul pare ordonat și aranjat, însă domnește haosul. Nu e un haos zgomotos și dramatic, ci unul lent, care macină și se infiltrează pe nesimțite în micile fisuri ale comportamentului uman.
De-a lungul anilor, am observat că nu deciziile catastrofale sunt cele care scufundă echipele de leadership. Nu, ci micile trucuri interpersonale – e-mailul pasiv-agresiv, ședința deturnată de ego, gestul subtil al ridicării din sprânceană – acestea fac cu adevărat rău. Psihicul uman este o mașinărie ciudată, și nicăieri nu se vede asta mai limpede decât în sala de conferințe.
Iată zece tipare comportamentale surprinzător de des întâlnite printre executivi. Nu apar în bilanțuri, dar îi pot scoate din sărite, pe nevăzute, pe toți ceilalți.
1. Dorința de a câștiga mereu. Iată-i pe executivii care transformă fiecare ședință într-un meci tensionat de tenis. Chiar dacă discutăm despre meniul de la cantină, ei trebuie să câștige. Acești indivizi nu sunt acolo să colaboreze – sunt acolo să cucerească. Ei transformă ședințele strategice în lupte de gladiatori și sesiunile de brainstorming în câmpuri de luptă.
Desigur, un pic de competitivitate nu a stricat nimănui. Însă, când nevoia de a câștiga devine compulsivă, munca în echipă se transformă într-un război teritorial. Dorința de a avea dreptate o învinge pe cea de a fi eficient, iar în organizație apare mentalitatea de siloz. Undeva, adânc, un copil interior strigă „Uitați-vă la mine!” – dar, din păcate, acesta poartă costume foarte scumpe.
Și este obositor. Ceilalți membri ai echipei învață să nu mai propună idei noi, știind că vor fi doborâți. Ședințele devin un spectacol de teatru, unde scopul nu mai este rezolvarea problemelor, ci supraviețuirea următorului duel verbal. Chiar puteți observa oameni care își opresc camerele în ședințe virtuale, parțial ca să ascundă niște ochi dați peste cap.
2. A-ți asuma meritele pentru ceea ce nu ai făcut. Unii executivi strâng laudele precum punctele de fidelitate la zboruri. Un succes al echipei? „Da, eu am fost esențial acolo.” O idee bună de la un coleg junior? „Mă bucur că ți-a plăcut propunerea mea.”
Așa-numita „colectare a meritelor” ucide moralul încet și sigur. Îi învață pe oameni să nu mai vorbească, să nu mai încerce, să nu mai aibă încredere. Cel mai grav? De obicei, acești executivi nici nu își dau seama că o fac. Au învățat pur și simplu să inspire oxigen și să expire auto-admirație. Aproape un reflex: ceva bun se întâmplă și, brusc, numele lor apare în primul rând.
Adevărata conducere înseamnă să îi lași pe alții să primească aplauzele. Cei mai buni lideri știu că, cu cât pui mai mult reflectorul pe alții, cu atât îți revine ție mai multă lumină. Există o grație aparte în laudele oferite, nu luate.
3. A nu-ți asuma responsabilitatea personală. Greșelile se întâmplă. Fac parte din ecuația leadershipului. Dar pentru unii, reflexul nu este reflecția, ci devierea. „Nu eu”, insistă, cu toată convingerea unui copil lângă un castron de cereale vărsat.
A da vina pe alții poate aduce o alinare temporară, dar compromite încrederea pe termen lung. Nu creează un climat sigur. Prin comparație, adevărații lideri spun „Am greșit”, „Asta e din cauza mea”. Și da, doare. Dar construiește o credibilitate pe care nu o va aduce niciodată vreo laudă de pe LinkedIn.
Din păcate, multe organizații sunt conduse de oameni cu o amnezie selectivă. Succesele? „Ale mele.” Eșecurile? „Hai să discutăm unde au greșit ceilalți colegi.” Un asemenea nivel de uitare convenabilă ar fi admirabil dacă n-ar fi atât de enervant.
Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.
