Oare chiar te călește duritatea cu tine însuți?

Ne place mereu să spunem despre noi, aproape cu mândrie, că ne suntem cel mai dur critic. Că, dacă nu ne-am biciui, ne-am culca pe-o ureche. Atât în societate cât și o discuție la terasă cu un prieten, autocritica puternică este un argument care nu te face să pari arogant dar nici prea umil. Este așa un răspuns strategic, care rareori lasă loc de replică, mai ales dacă te mândrești de reușite. Evident, standardele tale înalte și vocea aceea necruțătoare din cap sunt, de fapt, motorul care te-a dus unde ești.

În spatele acestei idei se află una dintre cele mai răspândite convingeri despre performanță: credința că duritatea te întărește, în timp ce o atitudine mai blândă față de tine te face mai puțin disciplinat, mai slab sau mai dispus să renunți. Imaginea este clasică cu care suntem obișnuiți, omul care se formează asemenea metalului trecut prin foc și pare să explice de ce unii oameni continuă să se împingă înainte chiar și atunci când le este greu. Doar că ceea ce pare, la prima vedere, o sursă de forță poate avea efecte mai complicate decât suntem obișnuiți să recunoaștem.

Ce presupune credința că te călești prin duritate

Credința că trebuie să fii dur cu tine nu apare din senin și nici nu este complet lipsită de logică. Cei mai mulți oameni au avut măcar o experiență în care presiunea i-a făcut să se mobilizeze: au învățat într-o noapte înaintea unui examen, au terminat un proiect pentru că termenul-limită devenise imposibil de ignorat sau au continuat să muncească de teamă să nu dezamăgească. În astfel de momente, frica și tensiunea chiar pot produce rezultate, iar tocmai asta le face atât de convingătoare. Pentru o vreme, ai impresia că fără ele nu te-ai fi ridicat din loc.

De aici până la concluzia că duritatea este necesară nu mai este decât un pas. Dacă presiunea te-a ajutat să treci printr-o situație dificilă, începi să crezi că ea este și motivul pentru care ai reușit. Ajungi să te raportezi la tine ca la ceva ce trebuie împins, corectat și ținut permanent sub control, de parcă asprimea ar scoate la suprafață ceva mai bun din tine. În jur există suficiente mesaje care întăresc această idee: succesul este prezentat ca rezultat al forțării de sine, oboseala ca dovadă de seriozitate, iar grija față de propriile limite ca o formă de slăbiciune sau comoditate. Într-un asemenea context, autocritica nu mai pare o problemă, ci o condiție firească a performanței.

Ce este, de fapt, autocritica

Înainte să decidem dacă merită glorificată, îți propun să ne uităm așa:

Autocritica nu înseamnă standarde înalte și nici feedback onest. Dincolo de vălul acesta de „no pain, no gain”, putem vedea diferența în felul în care vorbești cu tine când ceva nu iese.

Să-ți oferi autocompasiune înseamnă, de multe ori, să încerci să te redresezi: „Asta n-a ieșit bine, ce pot ajusta?”. Autocritica, în schimb, vizează identitatea: „Sunt un dezastru”. Una este să pui eroarea în perspectivă și alta este să te transformi pe tine în eșec, nu situația sau greșeala propriu-zisă.

Dincolo de confuzia dintre autoexigență și autocritică, gândește-te doar la felul în care reacționează unii oameni în fața unei greșeli: „Doamne, ce proastă sunt! Jur!”, urmat de furie, nervi, înjurături și agitație. Eroarea pare să vină cu o pedeapsă, iar cei foarte autocritici știu să se certe singuri primii, poate ca să mai aline din pedeapsa pe care o simt inevitabilă și cu care, uneori, au fost obișnuiți.

Cercetarea asupra formelor autocriticii (Halamová și colab., 2018) distinge două voci foarte diferite. Prima este „eul inadecvat”: sentimentul că nu ești destul de bun, că ai rămas în urmă. A doua, mult mai puțin discutată și mai dură, este „eul detestat”: o ostilitate cu tonalitate de dezgust, dorința de a scăpa de anumite părți din tine sau chiar de a le ataca, ca și cum o parte din tine ar fi devenit propriul dușman.

Tocmai această a doua formă, autodisprețul, este cea mai nocivă psihologic. Cu alte cuvinte, ceea ce numim relaxat „sunt dur cu mine” ascunde adesea, sub capotă, o relație de ostilitate internă, nu un instrument care ne ajută să funcționăm mai bine.

Autocritica ne spune multe despre cum gestionăm eșecul

Dincolo de felul în care o justificăm, autocritica activează o stare de amenințare. Corpul reacționează ca și cum ar exista un pericol, iar atunci când trăiești des în această stare, costurile se văd în energie, somn și claritate. Autocritica nu ține de un singur diagnostic, ci apare în depresie, anxietate și tulburări de alimentație, fiind asociată inclusiv cu o recuperare mai dificilă în terapie (Werner și colab., 2019).

Tot autocritica pare să fie una dintre verigile prin care perfecționismul ajunge să producă suferință. Nu standardele înalte, în sine, sunt problema, ci felul în care persoana se atacă atunci când nu reușește să le atingă. Tocmai autocritica din spatele perfecționismului mediază drumul către distres psihologic (James, Verplanken și Rimes, 2015). Iar când vine vorba despre rezultate, forma autocritică a perfecționismului pare să ducă mai degrabă la burnout decât la o reușită care poate fi susținută în timp.

Și mai există un efect pe care puțini îl pun în cârca autocriticii: paralizia. Când orice greșeală devine o condamnare a propriei persoane, mintea începe să evite riscul. Așa apar amânarea care pare lene, dar este adesea frică, perfecționismul care nu lasă nimic să iasă „în lume” până nu este impecabil și lucrurile care rămân neîncepute tocmai pentru a nu putea fi judecate.

Standarde înalte fără pedeapsă

Problema apare atunci când confundăm disciplina cu ostilitatea față de sine. A observa o greșeală, a-ți asuma responsabilitatea și a încerca să faci lucrurile mai bine nu presupune să te umilești și nici să îți reduci valoarea la rezultatul obținut. Poți să ai standarde ridicate, să îți pese de performanță și să rămâi exigent cu tine fără ca fiecare nereușită să devină o dovadă că nu ești suficient de bun. Una este să vezi ce nu a mers și să încerci să corectezi, și alta este să transformi acel rezultat într-un verdict despre cine ești. Totuși, când autocritica este prezentată drept o virtute, devine greu de pus sub semnul întrebării, pentru că renunțarea la ea poate părea echivalentă cu renunțarea la ambiție, responsabilitate sau dorința de a evolua. În același timp, o atitudine mai înțelegătoare față de propriile limite ajunge să fie confundată cu indulgența sau slăbiciunea. Pentru mulți oameni, vocea critică este atât de veche și de familiară încât pare singura formă posibilă de motivație, iar schimbarea ei nu se produce ușor. Într-un cadru terapeutic sigur, inclusiv în terapia online, poate fi învățat treptat un alt mod de raportare la sine, în care exigența rămâne, dar nu mai vine însoțită de pedeapsă, rușine și dispreț.

Referințe

• Halamová, J., și colab. (2018). The factor structure of the Forms of Self-Criticising/Attacking & Self-Reassuring Scale in thirteen distinct populations. Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment, 40, 736-751. doi:10.1007/s10862-018-9686-2
• Hill, A. P., & Curran, T. (2016). Multidimensional perfectionism and burnout: A meta-analysis. Personality and Social Psychology Review, 20(3), 269-288. doi:10.1177/1088868315596286
• James, K., Verplanken, B., & Rimes, K. A. (2015). Self-criticism as a mediator in the relationship between unhealthy perfectionism and distress. Personality and Individual Differences, 79, 123-128. doi:10.1016/j.paid.2015.01.030
• Werner, A. M., și colab. (2019). The clinical trait self-criticism and its relation to psychopathology: A systematic review. Journal of Affective Disorders, 246, 530-547.
• Neff, K. D. (2023). Self-compassion: Theory, method, research, and intervention. Annual Review of Psychology, 74, 193-218. doi:10.1146/annurev-psych-032420-031047