Ce pierdem în drumul spre succes
Septembrie are un fel aparte de a ne readuce „la realitate”. Se încheie serile lungi petrecute afară, vacanţele și dimineţile fără grabă. În locul lor apar din nou traficul, ședinţele, notificările, e-mailurile și listele interminabile de lucruri de făcut. În doar câteva zile, ritmul în care ne-am obișnuit să respirăm în concediu pare un lux
pe care nu ni-l mai putem permite.
Trăim într-o cultură care ne încurajează constant să devenim mai buni, mai eficienţi și mai performanţi. Doar că definiţia succesului s-a schimbat odată cu societatea. Dacă, pentru generaţiile trecute, succesul unei femei însemna adesea o familie stabilă și o casă îngrijită, astăzi pare că trebuie să le facem pe toate: să avem o carieră remarcabilă, să fim prezente pentru copii, să arătăm impecabil, să avem relaţii fericite, concedii frumoase și, dacă se poate, feedul nostru pe social media să fie perfect.
Problema nu este că ne dorim să creștem. Problema este că ajungem să confundăm performanţa cu împlinirea.
Când obiectivele devin mai importante decât omul care le urmărește
În psihologie, o viaţă reușită nu este măsurată doar prin obiective atinse, ci și prin sentimentul de sens, relaţiile pe care le construim, autonomia de a face alegeri în acord cu valorile noastre și starea noastră de bine.
Cu alte cuvinte, succesul nu înseamnă doar să ajungi undeva, ci și felul în care ajungi acolo. Iar asta ridică o întrebare pe care o punem prea rar: este modul în care îţi construiești succesul unul prietenos cu sistemul tău nervos?
De multe ori, această poveste începe mult mai devreme decât credem. Copiii care au fost apreciaţi mai ales pentru rezultate învaţă că valoarea lor depinde de ceea ce fac, nu de cine sunt. Devin adulţi eficienţi, responsabili și de încredere, dar cărora le este surprinzător de greu să răspundă la o întrebare simplă: Ce îmi doresc eu, cu adevărat?
Pe măsură ce performanţa devine identitate, renunţăm aproape fără să observăm la lucruri care nu produc rezultate imediate: joacă, repaus, curiozitate, creativitate, spontaneitate sau chiar plictiseală. Și totuși, tocmai în acele momente aparent neproductive, creierul procesează experienţele, face conexiuni noi și își recapătă flexibilitatea. Nu întâmplător, multe dintre cele mai bune idei ne vin în timpul unei plimbări, al unui duș sau când privim pe geam, nu în timp ce schimbăm frenetic între aplicaţii și notificări.
Există și o altă capcană a succesului. Petrecem ani întregi imaginându-ne că următoarea promovare, diploma, casa sau proiectul visat ne vor aduce, în sfârșit, sentimentul de împlinire. Însă creierul nostru este construit să găsească satisfacţie mai ales în anticipare și în urmărirea scopului. Odată ce obiectivul este atins, nivelul de satisfacţie scade surprinzător de repede, iar mintea începe aproape imediat să caute următorul vârf de cucerit. Nu pentru că suntem nerecunoscători, ci pentru că așa funcţionează mecanismele motivaţiei.
Există o diferenţă între a performa și a înflori
Aud des în cabinet: „Nu înţeleg de ce mă simt așa. Doar îmi merge bine”. Au un loc de muncă stabil, o familie, prieteni, poate chiar au bifat toate obiectivele pe care și le-au propus acum 10 ani. Și totuși se simt epuizaţi, goi sau fără bucurie. Pentru că există o diferenţă între a avea o viaţă care arată bine și una care este trăită într-un ritm pe care sistemul nostru nervos îl poate susţine.
Poate și de aceea, în ultimii ani, s-a vorbit tot mai mult despre faptul că suferinţa psihică nu arată întotdeauna așa cum ne-am imaginat. În practica clinică vedem oameni care îndeplinesc criteriile pentru tulburări precum depresia sau anxietatea și care, cu toate acestea, continuă să funcţioneze. Merg la serviciu, își îngrijesc familia, își onorează responsabilităţile. Funcţionalitatea nu exclude suferinţa. Uneori doar o maschează suficient de bine, încât cei din jur, și chiar persoana în cauză, să creadă mult timp că „nu este chiar atât de rău”.
Ce-ar fi dacă succesul ar însemna și să poţi dormi liniștit?
Un sistem nervos aflat permanent în alertă poate susţine performanţa o perioadă, dar cu un cost. Somnul devine superficial, corpul rămâne tensionat, iar odihna începe să fie însoţită de vinovăţie. În timp, nu mai știm să ne oprim fără să simţim că pierdem teren. Poate că unul dintre cele mai importante criterii după care merită să ne alegem visurile nu este doar cât de ambiţioase sunt, ci dacă ne permit să rămânem sănătoși în timp ce le urmăm.
Poate că, odată cu începutul toamnei, întrebarea nu ar trebui să fie doar ce vrem să realizăm până la finalul anului sau ce obiective am marcat. Poate ar merita să ne întrebăm cine vrem să rămânem în timp ce alergăm spre succes. Ce anume nu mai vrem să pierdem în această goană? Timpul pentru cei dragi. Capacitatea de a ne juca. Curiozitatea. Liniștea. Sau bucuria de a fi, pur și simplu, fără să simţim că trebuie să demonstrăm ceva.
