Edina-Melinda Ilieș-Șorian: Când viaţa pe care ai construit-o nu te mai reprezintă

Există un moment în viaţă în care nimic nu pare schimbat. Te trezești la aceeași oră, mergi la același serviciu, îţi îndeplinești responsabilităţile și, privită din afară, viaţa ta pare exact așa cum ai visat-o. Și totuși, în liniștea dintre două zile obișnuite, apare o întrebare pe care nu o mai poţi alunga: „Mai este aceasta viaţa care mă reprezintă?”.

Pentru mulţi oameni, această întrebare apare după ani în care au trăit mai degrabă după așteptările celorlalţi decât după propriile dorinţe. Unii și-au ales profesia pentru că era visul părinţilor, pentru că oferea siguranţă sau prestigiu. Alţii au rămas într-o relaţie din obișnuinţă, din responsabilitate ori din teama de a nu pierde tot ce au construit. Rareori rămânem doar pentru că suntem fericiţi. De cele mai multe ori, rămânem pentru că ne este familiară.

Ani la rând am ignorat și eu această întrebare. Mi-am spus că sunt doar obosită, că am nevoie de o vacanţă sau că poate cer prea mult de la viaţă. Adevărul era mai simplu și mai greu de acceptat: nu eram omul care făcuse acele alegeri, însă continuam să trăiesc consecinţele lor.

Am purtat uniforma Poliţiei de Frontieră timp de 20 de ani. A fost o etapă care m-a format, m-a învăţat disciplina, responsabilitatea și respectul pentru oameni. Dar, între timp, psihoterapia a devenit mai mult decât o pasiune. A devenit locul în care simţeam că sunt cu adevărat eu.

Cel mai greu nu a fost să aleg între două profesii. Cel mai greu a fost să renunţ la identitatea pe care o purtasem atât de multă vreme. În cabinet îi încurajam pe oameni să-și asculte propria voce. Într-o zi am înţeles că eu însămi o ignoram pe a mea.

Mintea caută siguranţă, nu fericire. Pentru ea, ceea ce este cunoscut pare mai sigur decât ceea ce ar putea fi mai potrivit. De aceea, uneori, cea mai mare luptă nu este cu schimbarea, ci cu renunţarea la o versiune a noastră care și-a încheiat rostul.

În ziua în care mi-am trimis demisia, nu am simţit euforie. Am simţit liniște. Nu pentru că frica dispăruse, ci pentru că încetasem să mă mai lupt cu mine însămi.

Astăzi, când cineva îmi spune „mi-e frică să o iau de la capăt”, nu îl întreb ce riscă dacă pleacă. Îl întreb ce pierde dacă rămâne. Pentru că frica nu dispare înaintea schimbării. Merge cu noi. Curajul nu înseamnă absenţa fricii, ci alegerea de a nu-i mai permite să decidă în locul nostru.

Poate că maturitatea nu înseamnă să rămâi omul care ai fost, ci să ai curajul să devii omul care ești.