Când te-ai jucat ultima oară?

Știi care este unul dintre cele mai mari regrete ale oamenilor ajunși la capătul vieţii? Că nu s-au jucat mai mult, că nu au râs cu mai multă poftă, relatează celebra psihiatră Elisabeth Kübler-Ross și consilierul în doliu David Kessler în cartea „Lecţii de viaţă”, apărută de curând la Editura Trei. Redăm în continuare un fragment din această carte.

Dacă asculţi conversaţiile pe care bolnavii în stadiu terminal le poartă cu cei dragi, vei vedea că momentele pe care le-au împărtășit în timpul liber — la distracţii, la joacă — sunt cele care contează
cel mai mult la finalul vieţii. Ei vor spune: „Îţi aduci aminte când am fost atunci la plajă?“ sau „mai știi când ne am plimbat cu bicicletele la ţară?“. Își vor aminti de „toate
acele duminici când au ieșit cu copiii în parc“ și de „felurile caraghioase în care se strâmba Joe“.

Lecţie de viaţă

Răspunsul la întrebarea „de ce face jocul parte din lecţiile de viaţă?“ este acela că jocul se regăsește printre regretele de pe patul de moarte. Regretul cel mai des întâlnit pe care îl exprimă oamenii când se uită în urmă la vieţile lor este: „Îmi doresc să nu fi luat viaţa atât de în serios“.

În toţi anii în care am stat alături de cei aflaţi la capătul vieţii, nu a fost niciodată nimeni care să se uite în ochii noștri și să ne spună „ce bine ar fi fost dacă aș fi muncit o zi în plus pe săptămână!“ sau „de-ar fi fost nouă ore de muncă pe zi în loc de opt, ce viaţă fericită aș fi avut!“. Oamenii privesc în urmă la realizările lor profesionale cu un sentiment de mândrie, dar își dau seama că viaţa înseamnă mai mult de-atât. Descoperă că, dacă realizările lor profesionale nu au echivalent în viaţa personală, munca e goală de sens. De multe ori realizează că au muncit din greu, dar nu prea au trăit. Cum se zice în popor: „Numai muncă, fără joacă, e plicticos“. Viaţa devine anostă și lipsită de echilibru.

Pierdere de vreme?

Suntem aici ca să ne simţim bine și să ne jucăm – pe tot parcursul vieţii. Jocul nu este doar pentru copii, este forţa noastră vitală. Ne menţine inima tânără, aduce pasiune în ceea ce facem și ajută la îmbunătăţirea relaţiilor. Ne întinerește. A te juca înseamnă a-ţi trăi viaţa din plin.

Din păcate, jocul se găsește de obicei printre ultimele priorităţi. Deși este util ca munca să fie pe primele locuri, deoarece trebuie să avem grijă de noi și de familie, această prioritate a fost dusă la extrem. Prea mulţi oameni simt nevoia constantă de a fi productivi tot timpul, de a avea succes și de a bifa realizare după realizare. Această generaţie îl cunoaște pe „a face”, dar nu-l cunoaște întotdeauna pe „a fi”.

S-ar putea să te trezești muncind noaptea și în weekenduri nu ca să avansezi, ci pentru că așa cere cultura organizaţională. Dacă e ceva temporar, s-ar putea să merite efortul. Dar dacă așa urmează să fie toată viaţa ta, dacă n-o să ai niciodată seri sau weekenduri libere, s-ar putea să te întrebi dacă merită.

Mulţi oameni muncesc toată ziua (apoi și seara) pentru a avansa, uitând motivele pentru care încearcă, de fapt, să avanseze. Iar dacă ies în oraș, se duc la un eveniment care le oferă posibilitatea de a cunoaște oameni importanţi și nu la o simplă întâlnire cu prietenii, la distracţie. Weekendurile se transformă în „recuperări pentru muncă“ și „muncă în avans“. Când astfel de oameni încearcă să se joace într-un weekend, nu pot să scape de sentimentul sâcâitor că „își pierd” vremea.

Copii fără baloane

Multe firme sărbătoresc zilele de naștere ale angajaţilor cu tort sau baloane. De obicei, aceste baloane se împrăștie prin birou și pe coridoare, ridicându-se poate în tavan. Dacă te uiţi la angajaţii care se duc la copiator sau în biroul colegului, îi vei vedea jucându-se cu baloanele pe lângă care trec, împungându-le cu vârful degetelor, trăgându-le în jos de firele cu care sunt legate, ca să vadă cum se înalţă din nou. Dar vor face toate astea discret, când cred că nu-i vede nimeni.

Acești oameni foarte productivi tânjesc să se joace. Și sunt mulţi ca ei, niște copii fără baloane. Am uitat să ne jucăm. Am uitat cum să ne jucăm. Ba chiar am uitat ce este jocul. Trebuie să ne reamintim că jocul înseamnă să facem acele lucruri care ne fac plăcere, de dragul plăcerii. Jocul este o experienţă distractivă, care transcende toate graniţele. Putem să ne jucăm inclusiv cu alte specii: multora dintre noi ne face plăcere să ne jucăm cu animalele noastre de companie.

Jocul este bucuria noastră interioară, exprimată în exterior. Poate să ia forma hohotelor de râs, a cântecelor, a dansului, a înotului, a traseelor montane, poate lua forma gătitului, a alergatului, a jocurilor propriu-zise sau orice altă formă care ne distrează.

Endorfine

Jocul face ca toate celelalte aspecte ale vieţii să capete mai mult sens și să fie mai plăcute. Munca devine mai satisfăcătoare, relaţiile noastre se îmbunătăţesc. Jocul ne face să ne simţim mai tineri, pozitivi. Este unul dintre primele lucruri pe care le învaţă copiii; este ceva natural, instinctiv.

Nu e trist că majoritatea oamenilor are parte de atât de puţin joc? Când oamenii mă întreabă cum pot ei să-și permită „să piardă” timp jucându-se, le răspund că, de fapt, ei nu-și pot permite să nu o facă. Jocul aduce echilibru în vieţile noastre și ne îmbunătăţește starea mentală. Muncim mai bine dacă ne-am jucat în timpul liber. Când cineva îţi spune că e extenuat după serviciu, întreabă-l ce-i place cu adevărat să facă. Dacă îţi spune că-i plac filmele, întreabă-l: „Când ai fost ultima dată la film?“. De regulă, îţi va spune „acum câteva luni“. Să te oprești din a face ce-ţi place e o invitaţie la burnout.

Jocul ne ajută și din punct de vedere fizic. Multe studii știinţifice au arătat că râsul și jocul reduc stresul și declanșează în organism secreţia de endorfine, care sunt chimic asemănătoare morfinei. Aceste analgezice naturale, potenţiatoare ale stării de spirit, pot reprezenta motivul pentru care ne simţim mai bine după ce râdem și ne jucăm — ele aduc în viaţa noastră o stare de relaxare și plăcere.

Lucrurile care contează

Tragedia vieţii noastre nu este că e scurtă, ci că abia spre finele vieţii ne dăm seama ce contează cu adevărat, se arată în cartea „Lecţii de viaţă. Să învăţăm tainele vieţii de la doi specialiști în domeniul morţii și al doliului”. Cei doi experţi în „tanatologie” sunt formatorul David Kessler și psihiatra Elisabeth Kübler-Ross, celebră pentru teoria celor cinci etape ale doliului. Cartea de faţă sintetizează sfaturile de viaţă ale bolnavilor în stadiu terminal, fiind o abordare luminoasă despre lucrurile pe lângă care trecem mult prea repede: fericire, joc, relaţii, iubire, autenticitate, răbdare, dar și pierdere, acceptare și iertare.