Înainte să spui da

Despre locul interior din care alegem

Când am primit invitația de a participa la Wellbeing Festival, am spus da aproape spontan. M-am întrebat abia după aceea ce se afla în spatele acelui răspuns și cât de bine cunoaștem, cu adevărat, locul interior din care facem alegerile importante: dorință, curiozitate, entuziasm, disponibilitate, nevoia de a fi văzuți, de a nu dezamăgi, de a aparține.

Anii de lucru terapeutic și, mai ales, întâlnirea cu abordările somatice m-au învățat să acord atenție acestui moment, pentru că înaintea explicației există aproape întotdeauna o experiență corporală — o respirație care se schimbă, o anumită tensiune musculară, o senzație de deschidere, un impuls de apropiere sau de retragere. Corpul participă la alegere înainte ca mintea să formuleze povestea despre ea, și de aici a început pentru mine o altă formă de ascultare. Am devenit mai atentă la felul în care spun da, la situațiile în care răspund din reflex și la cele în care există un acord profund cu ceea ce aleg. Diferența nu apare întotdeauna în cuvinte sau în comportamentul vizibil — uneori se află într-o senzație foarte fină, pe care o putem rata dacă răspundem prea repede.

Această experiență personală a stat în spatele atelierului despre consimțământ corporal pe care l-am propus în cadrul festivalului. Când vorbim despre consimțământ, ajungem aproape întotdeauna la limite și la dreptul de a spune nu — dar tema începe mai devreme, în felul în care ajungem să știm ce vrem. Un om care și-a recunoscut dorința are acces și la un da care îi aparține; un om care și-a pierdut contactul cu propriile nevoi poate răspunde înainte să se întrebe ce își dorește.

În viața de zi cu zi, răspundem permanent la invitații, propuneri, cereri și așteptări — acceptăm o întâlnire, o atingere, o sarcină, o conversație, o apropiere. Uneori știm imediat că vrem; alteori avem nevoie de timp, de informații sau de puțin spațiu pentru a ne auzi răspunsul. Tocmai acel spațiu dintre invitație și răspuns mă interesează, pentru că în el apare posibilitatea alegerii.

Lucrul cu corpul aduce în acest spațiu o informație pe care mintea o poate rata. Interocepția — capacitatea de a percepe și procesa semnalele din interiorul organismului — ocupă un loc central în cercetarea contemporană asupra emoției, autoreglării și sentimentului de sine. Știm astăzi că experiența corporală se construiește prin interacțiunea dintre semnalele interne, atenție, experiențele anterioare, predicțiile creierului și context, și de aceea senzația merită ascultată înainte de a primi o interpretare. O inimă care bate mai repede vorbește despre activare; o tensiune poate însoți frica, furia, anticiparea sau chiar entuziasmul; un impuls de retragere poate indica nevoia de protecție, oboseala, o limită sau activarea unei experiențe mai vechi. Corpul ne oferă date despre ceea ce trăim, iar sensul lor se conturează împreună cu reflecția.

Aceasta mi se pare una dintre contribuțiile cele mai valoroase ale perspectivei somatice: ne readuce în experiență fără să ne scoată din gândire. Observăm corpul, ne întrebăm ce se întâmplă, ce aparține prezentului, ce recunoaștem din propria istorie și ce alte informații avem la dispoziție.

Organismul nostru are, în fond, o memorie a relațiilor. Un om care a trăit mult timp în nesiguranță poate deveni extrem de atent la schimbările de ton, la tăceri, la expresiile celuilalt. Altul poate ajunge să simtă foarte puțin corpul și să descopere abia târziu că a depășit o limită personală. Experiențele dificile pot amplifica anumite semnale sau pot reduce accesul la ele, iar cercetarea asupra traumei și interocepției explorează tocmai această relație complexă dintre istoria noastră și felul în care percepem ceea ce se întâmplă în interior. În astfel de situații, întoarcerea către corp cere răbdare și discernământ, pentru că nu orice senzație cere o acțiune imediată — uneori cere atenție, alteori cere o întrebare, o limită clară sau pur și simplu timp.

Această diferențiere schimbă și felul în care intrăm în relații. Când spunem da înainte să ne auzim, putem ajunge să oferim mai mult decât avem de oferit și să descoperim ulterior furia sau epuizarea; când reacționăm dintr-un sistem deja aflat în alertă, putem atribui celuilalt intenții pe care nu le-a avut. În ambele situații, corpul ne aduce o informație importantă, iar noi avem nevoie de suficientă libertate interioară pentru a o cerceta.

Relațiile mature lasă loc pentru această mișcare. Putem spune da și ne putem schimba alegerea, putem accepta apropierea și putem cere să încetinim, putem dori conversația și putem avea nevoie de o pauză, putem cere explicații înainte să răspundem sau putem spune pur și simplu: nu știu încă. Îmi place mult această formulă, pentru că păstrează deschisă relația cu propria alegere, fără să o forțeze spre o concluzie prematură.

Trăim într-un ritm care ne cere răspunsuri rapide, în care răspunsul imediat pare o dovadă de siguranță, disponibilitate sau politețe. Și totuși, timpul de care avem nevoie pentru a ne forma un răspuns aparține și el autonomiei noastre.

Atelierul din festival a pornit de aici — am vrut să creez un spațiu în care oamenii să poată observa ce se întâmplă în ei înainte de răspuns, fără să transforme corpul într-o autoritate absolută și fără să lase mintea să treacă peste ceea ce simt.

Privind în urmă, mă întorc și la propria mea experiență din ziua în care am primit invitația Revistei Psychologies uneori, un da spus aproape fără gând ne conduce către o întâlnire mult mai importantă — aceea cu felul în care alegem. Iar această întâlnire începe înainte de cuvinte, în acel interval discret în care ne putem opri, respira și întreba:

Ce vreau eu, acum?

Răspunsul merită timpul nostru.