De ce repetăm aceleași tipare în relații? De multe ori, răspunsul începe în copilărie
Ai observat vreodată că, dacă te gândești la relațiile tale de până acum, oricât de diferite ar fi fost, ai ajuns de multe ori să te simți la fel?
Poate neauzit, neiubit, neînțeles, abandonat sau dat la o parte.
Poate te atrag persoane indisponibile emoțional. Poate ajungi din nou să lupți pentru atenția celuilalt, să demonstrezi că meriți să fii apreciat sau să trăiești cu teama că vei fi respins ori părăsit. Oamenii se schimbă, dar ceva din poveste pare să se repete.
Și atunci apare întrebarea: „De ce mi se întâmplă din nou?”
Răspunsul nu se află întotdeauna doar în relația pe care o trăim astăzi. Cercetările din psihologia dezvoltării și teoria atașamentului arată că experiențele relaționale din copilărie influențează felul în care învățăm să ne apropiem de ceilalți, să căutăm siguranță și să reacționăm în relații.
CE ÎNVĂȚĂM DESPRE RELAȚII ÎNCĂ DIN COPILĂRIE?
Fiecare dintre noi intră într-o relație cu o istorie emoțională deja construită. Venim cu ceea ce am învățat încă din copilărie despre apropiere, siguranță, respingere sau abandon.
O parte dintre aceste experiențe pot continua să ne influențeze inconștient, sub forma unor reacții, așteptări și automatisme pe care nici măcar nu le observăm.
De aceea, putem ști foarte bine, rațional, ce ne dorim de la o relație și totuși să ne trezim în situații care reactivează aceleași frici, nevoi sau nesiguranțe.
CUM INFLUENȚEAZĂ COPILĂRIA RELAȚIILE NOASTRE?
Primele relații importante din viața noastră sunt cele cu părinții.
Copilul nu învață ce înseamnă o relație dintr-o definiție. O învață trăind-o.
Învață dacă apropierea este sigură. Dacă poate cere. Dacă este auzit. Dacă trebuie să facă ceva pentru a primi atenție sau apreciere. Dacă poate fi el însuși fără să riște să piardă legătura cu omul de care depinde.
Asta nu înseamnă că părinții au făcut intenționat ceva greșit. Și ei au iubit cu propriile resurse și cu propria lor istorie în spate. Dar copilul nu analizează toate aceste circumstanțe. El simte și se adaptează.
Iar teoria atașamentului ne arată că unele dintre adaptările de atunci pot continua să influențeze felul în care ne raportăm la apropiere și la relații și atunci când devenim adulți.
SEMNE CĂ UN TIPAR INCONȘTIENT ÎȚI POATE INFLUENȚA RELAȚIILE
Uneori oamenii din viața noastră se schimbă, dar emoția în care ajungem rămâne surprinzător de asemănătoare.
Poate observi că ajungi din nou în rolul celui care se sacrifică, al celui care duce greul, al celui care nu se simte văzut sau apreciat, al celui care este respins, înșelat sau abandonat. Personajele se schimbă, dar povestea pare, într-un fel, aceeași.
Poate fi util să te uiți mai atent dacă observi că:
- relațiile încep diferit, dar ajungi să te simți în ele într-un mod foarte asemănător;
- simți adesea că trebuie să demonstrezi că ești suficient de bun sau de valoros;
- te atrag sau rămâi aproape de oameni indisponibili emoțional;
- simți că trebuie să oferi foarte mult pentru a primi atenție, apreciere sau iubire;
- teama de respingere, de a fi dat la o parte sau de abandon apare foarte ușor.
În astfel de momente, poate fi util să schimbăm puțin întrebarea.
Nu doar „De ce face celălalt asta?”, ci și:
„Ce anume se repetă pentru mine?”
Nu pentru a ne învinovăți, ci pentru a deveni curioși. Acesta este doar primul pas.
DE CE NU ESTE SUFICIENT SĂ CONȘTIENTIZĂM TIPARELE?
Aud uneori oameni spunând: „Știu foarte bine că fac asta. Știu și de unde vine.”
Și totuși, faptul că înțelegem un tipar nu înseamnă că reușim automat să îl schimbăm. Putem ști că nu mai vrem să reacționăm într-un anumit fel și totuși să avem aceeași reacție. Putem înțelege că o teamă este disproporționată și totuși să o simțim la fel de puternic atunci când ceva o activează.
În lucrul meu cu constelațiile familiale, întâlnesc adesea această diferență dintre ceea ce omul a înțeles conștient despre el și ceea ce continuă să funcționeze la nivel inconștient.
Uneori, o întrebare mai utilă decât „Cum fac să nu mai reacționez așa?” este:
„În ce condiții a învățat o parte din mine să reacționeze așa?”
În lucrul cu clienții am observat că răspunsul nu este întotdeauna la îndemână. Unele dintre experiențele care ne-au modelat felul de a ne apropia, de a ne proteja sau de a reacționa într-o relație apar foarte devreme, uneori înainte de perioada din care avem amintiri clare, conștiente.
Cercetările longitudinale asupra atașamentului arată că experiențele relaționale timpurii pot avea ecouri în felul în care gândim, simțim și ne comportăm mai târziu în relațiile apropiate.
De aceea, conștientizarea este importantă, dar pentru mine este doar începutul procesului.
CE LEGĂTURĂ ARE RELAȚIA CU MAMA CU RELAȚIILE NOASTRE?
Relația cu mama este una dintre primele noastre relații și începe înainte să avem cuvinte pentru a o descrie.
Dincolo de ceea ce s-a întâmplat concret între noi și mama noastră, există și relația interioară pe care o avem astăzi cu ea.
Chiar dacă relația este bună, dificilă, distantă sau mama nu mai este prezentă în viața noastră, putem păstra în interior un anumit fel de a ne raporta la ea.
De aceea, în munca mea mă interesează nu doar ce s-a întâmplat concret între mamă și copil, ci și întrebarea:
„Cum o port astăzi pe mama în interiorul meu?”
Cu apropiere, cu dor, cu furie, cu respingere, cu teamă, cu indiferență?
În lucrul meu cu clienții am observat că felul în care ne raportăm astăzi la mama se poate regăsi, uneori într-un mod greu de observat, și în felul în care trăim apropierea în alte relații.
Unii clienți îmi spun:
„Dar eu am o relație bună cu mama. Nu ne certăm. Am înțeles că are o vârstă, trăiește în lumea ei și nu mai am cum s-o schimb.”
Și totuși, uneori, dincolo de această acceptare rațională, descoperim dorința copilului care a fost cândva ca mama să fi fost altfel.
Pentru mine, aici există o diferență importantă între a spune „știu că nu o mai pot schimba” și a ajunge în locul interior în care nu mai am nevoie ca ea să fi fost altfel.
Am observat că, atunci când această relație interioară începe să se schimbe, se poate schimba și felul în care omul trăiește apropierea, siguranța și relațiile sale adulte.
Despre această legătură și despre influența relației cu mama asupra relațiilor de adult vorbesc mai mult în masterclassul „Relația de iubire și rănile copilăriei„.
CUM ÎȚI DAI SEAMA CĂ RELAȚIA CU TRECUTUL ÎNCEPE SĂ SE SCHIMBE?
Pentru mine, unul dintre repere apare atunci când începi să te poți uita la copilăria ta și la ceea ce ai trăit cu părinții fără să mai simți aceeași nevoie ca trecutul să fi fost altfel.
Nu înseamnă să spui că tot ce s-a întâmplat a fost în regulă. Nu înseamnă nici să aprobi comportamente care te-au rănit.
Înseamnă că lupta interioară cu ceea ce nu mai poate fi schimbat începe să se diminueze și, în locul ei, poate apărea treptat mai multă liniște, pace și, uneori, cu timpul, chiar iubire.
Și, pe măsură ce se schimbă această relație cu trecutul, se poate schimba și locul interior din care intri în relațiile tale.
Iar atunci când se schimbă ceva în interiorul nostru, se poate schimba și ceea ce acceptăm, ceea ce alegem și felul în care intrăm în relație cu ceilalți.
CE POȚI FACE CONCRET PENTRU A ÎNȚELEGE TIPARELE DIN RELAȚIILE TALE?
Poți începe cu un exercițiu foarte simplu.
Închide ochii și imaginează-ți, pentru un minut, că în fața ta se află mama. Nu încerca să simți ceva anume și nu încerca să schimbi nimic. Doar observă.
Ce se întâmplă în corpul tău?
Simți că ai vrea să te apropii de ea? Să te retragi? Să fugi spre ea și să te cuibărești în brațele ei? Nu simți nimic?
Oricare ar fi răspunsul, pentru moment doar observă-l.
Apoi întreabă-te:
„De ce aș avea nevoie acum ca să pot fugi spre mama și să mă cuibăresc în brațele ei?”
Și încă o întrebare:
„Ce ar avea nevoie să fie diferit astăzi, în interiorul meu, pentru ca apropierea aceasta să fie posibilă?”
Nu trebuie să găsești imediat răspunsul perfect. Poți începe pur și simplu de acolo.
Întregul meu proces interior, împreună cu pașii practici, exercițiile mentale și conștientizările care m-au ajutat să-mi aduc copilăria și părinții în suflet, le-am adunat în cartea mea „Sinele tău ascuns”.
Pentru că, atunci când o poveste se repetă, întrebarea nu este doar:
„De ce mi se întâmplă din nou?”
Ci și:
„Ce parte din mine contribuie, fără să-mi dau seama, la repetarea aceluiași tipar?”
Iar atunci când începem să înțelegem locul interior din care am făcut vechile alegeri, putem începe să alegem diferit.
